Sunt anumite momente cand informatiile care ne inconjoara sunt atat de multe si atat de contradictorii, incat simtim o confuzie fara margini. Cine spune adevarul si cine minte? Care sunt imagini reale si care sunt false? Cred ca am auzit in ultima saptamana de cel putin o suta de ori cuvantul manipulare. Problema care apare atunci cand ventilam atat de des un cuvant este ca el incepe si isi pierde putin cate putin orice farama de sens. Ajunge un automatism pe care buzele noastre il rostesc inainte ca mintea noastra sa apuce sa il traduca.
Intrebarea care se pune in aceasta situatie este cum ne aparam de confuzie. Aceasta stare produce un atac la adresa mintii noastre si o impiedica sa mai faca legaturi, sa mai produca sensuri si idei care sa ne ajute in a intelege ceea ce vedem sau ceea ce auzim. O prima aparare este evacuarea. Mult diferita de elaborare sau exprimare, evacuarea este incercarea de a scapa rapid de tot ceea ce nu mai poate fi tinut inauntru, de tot ceea ce nu isi gaseste locul sau sensul, de tot ceea ce are potential toxic sau autodistructiv. Este suficient sa privim la televizor sau pe Facebook pentru a ne face o idee despre cum arata evacuarea. O multime de lucruri care curg sub forma de litere sau imagini atat de repede si atat de multe, incat nu le poti da un sens, ele exista pur si simplu. Principala caracteristica a evacuarii este fragmentarea, adica impartirea minutioasa in atat de multe detalii risipite, incat punerea lor laolalta pare ceva imposibil. In articolul sau „Atacuri asupra legaturii”, W. R. Bion arata cum in astfel de situatii adresarea unei persoane este “se pare ca” si nu “gandesc ca” sau “cred ca”. Aceasta natura impersonala a interogarii conduce la absenta ulterioara a intrebarii clarificatoare “de ce”, lasand doar sentimentul vag al lui “ceva”. Cu alte cuvinte, traducand putin cele scrise mai sus, daca ne intoarcem la curgerea de care vorbeam, in conditii de mare confuzie, mintea nu se va apleca asupra intelegerii a ceea ce vede si aude, aplicand astfel niste filtre absolute necesare si personale (eu cred despre ceea ce vad / eu simt despre ceea ce vad / eu gandesc despre ce vad / eu ma intreb despre ceea ce vad), ci le va goli de continut, pastrandu-le doar conturul si ambiguitatea (se pare ca vad ceva). Trecerea lor rapida nu va insemna insa ca ele vor lua cu ele si angoasa, caci aceasta va ramane si se va cuibari in minte (ceva se intampla, doar ca imi e absolute neclar ce).
Cititi si Mecanismele de aparare ale Eului
O alta aparare este ideologia. Adoptarea unei idei, de obicei provenind dintr-o sursa exterioara, care devine principiu unic si absolut, imprimand gandirii rigiditate si lipsind-o de cea mai importanta dintre functiile ei, cea transformativa. Modificarea unui detaliu particular la nivel de adevar general produce o reactie de usurare in fata oricarui element nou si se aplica in mod repetat, fara nici o discriminare. Orice potential “de ce” este inlocuit de “stiu eu despre ce e vorba aici, nu am nevoie sa inteleg” si conduce la o stare de aparenta atotcunoastere.
Atotcunoasterea inlocuieste distinctia dintre adevar si fals printr-o afirmatie dictatoriala dupa care ceva este bun, din punct de vedere moral, iar altceva este rau. Presupozitia atotcunoasterii care neaga realitatea asigura ca moralitatea astfel produsa este o functie a psihozei. Distinctia dintre adevar si fals este o functie a partii nepsihotice a personalitatii si a factorilor ei. Exista, deci, un conflict potential intre afirmarea adevarului si afirmarea superioritatii morale. Extremismul uneia o infecteaza pe cealalta.
Un alta aparare este misticismul. Incercarea de a gasi sursele confuziei in explicatii care apartin unor sfere spirituale, paranormale, dincolo de posibilitatile noastre obisnuite, in mainile unor entitati superioare. Astfel cele intamplate pot fi produse de “forte oculte”, pot avea sensuri “obscure” sau pot semnifica o pedeapsa pentru incalcarea unor porunci capitale. A pune pe seama unui tert exterior inseamna a ne disocia nu numai de efectele unei situatii si de responsabilitatea de a o trece prin intelegerea mintii noastre (adoptand o paradigma predeterminata), dar si a depune in interiorul acestui tert intreaga angoasa pe care situatia o genereaza.
Cititi si Mecanismele de aparare ale Eului (II)
Si nu in ultimul rand o alta aparare este teoria conspiratiei. Toate explicatiile duc catre ideea conform careia cineva sau ceva se afla in spatele unei situatii, o dirijeaza, o conduce, o controleaza pana in cele mai mici detalii, avand un scop ulterior bine definit. Acest mod de a gandi o situatie are un miez paranoid, bazandu-se pe incercarea de controla lucruri printr-o suspciune constanta si o stare de alerta generala. Nimic nu se poate intampla fara controlul omnipotent al unei forte atotputernice, dupa cum nimic nu poate scapa controlului acestui gand in care totul este redus la suspiciune.
Asadar, ce ne facem cu toate acestea? Atunci cand exista un discurs bizar, straniu, incoerent, intre sunete si sensuri se stabileste un alt tip de relatie, o alta organizare a imaginilor. Ca sa poti intelege acest discurs trebuie sa intri in acea lume pe care el o construieste si sa iei inauntrul mintii toate fracturile pentru a le reamenaja cu sens. A incerca sa le intelegi doar din exteriorul tau este ca si cum ai vrea sa prinzi peste cu un navod care are gaurile gigantice. Oricat de multi pesti ai prinde, navodul tot gol ramane.
Cititi si 101 mecanisme de aparare
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
Foto: epochtimes-romania.com
