A trecut o saptamana incarcata si vibranta. Este greu sa ramai impersonal sau robotic atunci cand de fibrele vii ale mintii tale se lovesc zilnic idei, imagini, sunete, oameni. Este greu sa iti pastrezi luciditatea si obiectivitatea neatinsa de firul nici unei emotii. Cu cat cunoastem mai bine si acceptam ceea ce este in interiorul nostru, cu cat putem cunoaste si accepta mai clar si ceea ce este in cei din fata noastra. A nega ca ceva trezeste in noi o reactie, o emotie, este calea cea mai sigura catre a ne simti intruzati sau incorporati in reactiile si emotiile altora sau a ne inchide intr-o platosa de piatra dincolo de care nu trece nimic. Ceea ce putem si avem nevoie sa facem este sa gasim loc in mintea si cuvintele noastre pentru ceea ce vedem si auzim, pentru ceea ce simtim. Cuvintele prin care ne exprimam nu vor avea valoare de adevar absolut, de teorema sau de principiu unic de drept. Ci vor fi o marturie a faptului ca suntem vii, ca traim, respiram, existam.
Desi existau reverbatii care se raspandeau deja in atmosfera sociala, marti noaptea s-a produs explozia. Ce a produs aceasta explozie si mai ales de ce acum? Raspunsul nu este unul simplu, asa cum s-ar parea la prima vedere, in sensul ca nu poate fi determinat singular (patriotism, manipulare, teama, dezinformare, furie etc.). Raspunsul este mult nuantat si, asa cum spuneam in articolul anterior, se construieste cu mare precizie la intalnirea dintre tot ceea ce era si tot ce urmeaza sa fie. Prima reflectie are legatura cu faptul ca ceva a reusit sa scoata oamenii din pasivitate (“nu are legatura cu mine”, “nu ma priveste”, “oricum ce e sa se intample se va intampla cu sau fara mine” etc.). Ce a determinat oare aceasta miscare complexa intr-un moment in care retragerea si izolarea constituiau o aparare temeinica?
A doua reflectie vine sub forma unei intrebari. Tarziu in noapte am primit aceasta intrebare tocmai de peste Ocean, din America. Am vazut ce se intampla, mi se scria. Se mai poate face ceva? Am raspuns ca am speranta ca se mai poate face ceva nu dintr-un optimism incurabil, ci pentru ca am simtit ca ecoul acestei intrebari a reanimat propria mea pasivitate. Am primit apoi pe parcursul zilei de mai multe ori aceasta intrebare cu sau fara accentul ei interogativ (nu se mai poate face nimic). Cred ca aceasta intrebare subliniaza extraordinar de eficient trecerea de la o pozitie persecutoare (vor sa ne faca ceva) la o pozitie depresiva, de traire si confruntare cu pierderea. Poate ca ne putem intreba in ce consta aceasta pierdere. Aceasta este prima reactie, primul travaliu care a produs “trezirea”. Dupa ani de durere amortita in diverse feluri, a aparut in sfarsit intrebarea: Ce ma doare? A incerca sa ne raspundem la ea este un pas urias. Un raspuns intim, unic, personal care nu raspunde unui tipar standard, dar care nici nu se extrage rezonantei fantasmatice colective.
A treia reflectie a aparut in mintea mea pur asociativ, dar a marcat o revelatie. Stand si reflectand la efectul pe care l-a produs asupra mea intrebarea: Se mai poate face ceva?, gandurile s-au inlantuit in jurul unei propozitii generice pe care am auzit-o rostita de psihanalistul Luis Rodriguez de la Sierra acum cativa ani, cand sustinea o prezentare la Bucuresti. La intrebarea cuiva din public daca toti oamenii viseaza, psihanalistul a raspuns: Numai mortii nu viseaza! Pana la Revolutia din 1989 a existat un mare vis care s-a numit libertatea. El a fost visat in tacere, dar neintrerupt. Apoi, visele au incetat. Pierduti in marea confuzie a elaborarii castigarii liberatii, peste vise s-a asternut uitarea. La 27 de ani de atunci, refulatul s-a ridicat si oamenii au visat din nou. Si-au adus aminte ca toti cei care sunt vii, viseaza. Si mai ales ca le-a lipsit un vis. Visul lor. Care este acesta ? S-ar putea sa dureze ceva pana aflam, caci travaliul oniric este anevoios, deghizat si plin de capcane binevoitoare. In vis dreapta poate insemna stanga, cinci poate insemna unu, ai mei poate insemna ai tai, iar mustata poate fi nici mai mult nici mai putin decat multa ata.
Dar oamenii au avut un vis. Visul nu este insa etern si autosuficient. Este nevoie ca visul sa fie iar si iar visat in continuare pentru ca el sa capete viata, sa capete sens si mai ales o forma pentru ca el sa existe si ziua, nu doar noaptea. Deocamdata, la o prima asociere libera, acest vis care se viseaza seara de seara in Piata Victoriei ma duce cu gandul la faptul ca oamenii si-au dorit teribil o victorie impotriva singuratatii. Si nu mai sunt singuri. Au visat un impreuna.
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
Foto: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:22_January_Romanian_protest_Piata_Victoriei.jpg
