Stateam de curand de vorba cu un grup de adolescenti si discutia pornea de la celebra expresia “pe vremea mea…” auzita atat de des de la parintii sau bunicii lor. In esenta un repros idealizat, expresia producea oarecum confuzie in mintea lor pentru ca nu resimteau in nici un fel vreo familiaritate cu atat de mult laudata si apreciata “vreme” a celor dinaintea lor. I-am invitat sa-mi vorbeasca despre “vremurile lor”, adica despre timpul prezent in care traiesc si despre cum arata aceste vremuri. Rezultatul a fost unul absolut neasteptat, daca ne gandim ca tendinta idealizanta a vremurilor trecute ar fi putut avea un ecou similar asupra timpului prezent. Nu doar ca nu au vorbit la modul ideal despre vremea lor, dar au gasit capacitatea de a se apleca in special asupra a ceea ce este resimtit ca fiind perturbant, tulburator, infricosator sau derutant. La finalul discutiei au conchis ca vremea lor este una “a depresiei si a violentei” si ca si-ar dori sa plece in cautarea unui loc sigur si linistit.
In consonanta cu ecourile acestei discutii, am citit recent un articol scris de Jessica Yakeley, director al Clinicii Portman, Tavistock and Portman NHS Foundation Trust, membru al Societatii Britanice de Psihanaliza. Tema pleca de un cuvant danez, care reda o stare specifica. Este vorba de hygge, adica acel moment de constientizare a faptului ca traim un moment special, confortabil, linistitor indiferent de locul in care suntem, indiferent daca suntem singuri sau cu alti oameni, daca situatia este una speciala sau banala. Hygge nu pretinde anumite abilitati invatate pentru a putea trai o astfel de stare si nici nu este un stil de viata. Este doar capacitatea de a fi prezent, de a recunoaste un moment care se simte special, confortabil, fermecator si de a-l putea numi. Autoarea pornea de la ideea ca terapia psihanalitica ar fi perceputa prin dinamica si felul ei particular de a explora ca fiind unhyggelig, adica inconfortabila, neplacuta. Partea mai interesanta este insa faptul ca aceste trairi deranjante, perturbante care pot fi descoperite prin aceasta explorare au si o mare familiaritate in acelasi timp in care sunt percepute ca straine si intruse. Aceasta contradictie este foarte bine descrisa de Sigmund Freud in articolul sau Straniul (1919), in care el aminteste faptul ca deranjul produs de ceva ce este resimtit ca fiind strain apare tocmai pentru ca in realitate nu este nimic nou sau strain, ci, dimpotriva, ceva vechi si familiar. Un pacient ma intreba foarte contrariat: daca actiunile mele constiente sunt pentru mine, pentru scopurile mele pe care doresc sa le ating, atunci pentru cine sunt cele inconstiente, care imi incurca de multe ori scopurile? Tot pentru dvs., ii raspundeam eu. Atunci cum vine asta, ma lupt eu cu mine? Putem spune si asa, insa ambele capete ale luptei sunt la fel de importante. Ar fi putin mai usor daca ambele capete ar fi vizibile, am adaugat eu. As avea atunci nevoie de un intrerupator, ca sa pot aprinde lumina acolo unde este stinsa, a adaugat pacientul. Este adevarat, iar o parte din munca noastra va fi in intervalul acela dintre momentul in care lumina este stinsa si cel in care se aprinde din nou, am conchis eu.
Cititi si Lecturi psihanalitice, autoanaliza, terapie psihanalitica
Pornind de la acest mic fragment de discutie, ne putem gandi ca nu este deloc hygge sa stai pe intuneric si chiar sa iti propui sa intri de bunavoie si sa explorezi acel intuneric. Dar cu siguranta ar putea fi un moment special acela in care reusesti sa aprinzi lumina si sa faci din intunericul acela un loc confortabil, sa nu fii nevoit sa te dezici de el sau sa uiti ca exista.
The psychoanalytic approach, by contrast, is focused on subjective experience, exploring the vagaries and vicissitudes of the human mind. As we are reminded by ‘hygge’, feelings are more difficult to put into words, they cannot be seen and are difficult to quantify, yet may be associated with hidden meanings, childhood traumas, and unconscious fantasies, which underlie the symptoms for which patients come for help. The nature of the psychoanalytic instrument, unlike the surgeon’s scalpel, is the same as the object of its treatment: one mind interacting with another, the emotional receptivity of the therapist containing the emotional distress of the patient, one unconscious listening to the other talking.
Asadar exista, in mod paradoxal am putea spune, un confort in a vorbi despre lucruri inconfortabile. Ele ne devin mai putin stranii, mai acceptabile si mai ales felul in care ne relationam cu ele ne va permite sa gasim si lucrurile care ne-ar fi confortabile. Merita poate sa facem efortul acesta, de a cauta in locuri care nu sunt deloc imbietoare, mai degraba decat de a ne refugia in cele atragatoare. Iminent, la un moment dat, ele vor fi contaminate de ceea ce a ramas multa vreme in intuneric.
Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
