Am fi putut reitera cu mare lejeritate zilele acestea celebra calatorie a lui Alice in Tara Minunilor. De data aceasta am fi invitat-o in peisajul ultrarealist din fata Casei Poporului. Sa spunem ca am fi invitat-o in Tara Poporului. O tara supradimensionata, populata de personaje sinistre, dar pline de veselie. Mai tineti minte ce cauta Alice cu atata inversunare in calatoria ei fantastica?
Zilele acestea au necesat o mica reflectie arhitecturala. Daca arhitectura si designul urban sunt foarte aproape de ceea ce inseamna o anumita stare cultural-identitara, poate ca e important sa ne gandim de ce ne reprezinta hiperbola. Lucrurile mari care iti intra in ochi, care iti patrund in urechi, dar mai ales care iti gadila orgoliul chiar daca printr-o estetica a uratului. Imi aduc aminte de o vizita a unor colegi veniti din Franta care m-au rugat sa-i acompaniez sa vada Casa Poporului. Sincera sa fiu, nici eu nu o mai vazusem pana atunci. La interior, cea mai mare perdea din Europa, cel mai mare covor din Europa, cel mai mare portret etc. La iesire, colegii m-au intrebat ceea ce era aproape implicit: dar de ce totul trebuia sa fie cel mai mare? O intrebare foarte nimerita si zilele acestea.
Doua aspecte imi trec prin minte. Unul este cel identitar, dimensiunile acestea imense fiind o incercare de a obtura un Eu fragilizat cu un Sine fals. O incercare de a compensa ceea ce este difuz, confuz, pierdut cu ceva ce se impune prin agresiune vizuala. Aparitia acestor hiperbole urbane (viziunea comunismului de altfel) este o incercare in forta de a ucide o identitate prin substituirea ei cu o pseudocultura urbana si sociala. Scopul lor este in esenta cel de a sterge istoria precursoare, si prin urmare de a anula orice curgere fireasca a unui proces autentic de constructie. Scopul lor este de a oferi iluzia ca putem oricand, oricum sa ne inventam de la zero, sa fim “altii” nou-nouti. In fapt, nu putem fi decat continuare a ceea ce am fost si suntem. Ideea de a propune un model singular de reeducare artistica este in cele din urma o constrangere a spontaneitatii si creativitatii. Arta nu se naste din plastic si nici nu straluceste din beculete. Arta se naste din suflet si straluceste prin mesajul ei. Arta unui oras spune povestea lui. Aceasta suna diferit pentru cel ce o citeste sau o asculta. Nu este dinainte scrisa si redata mecanic. Arta nu se ofera ca un semipreparat de la hipermarket. Ea se creeaza.
Al doilea este cel social, sentimentul ca avem si noi ceva al nostru, traditional si modern in acelasi timp care ne apartine si cu care ne putem arata lumii. Dar intrebarea este “ne apartine”? Cati dintre noi se regasesc in acest “traditional” care ne trimite mai degraba cu gandul la exbitionism decat la intimitate. Este a poporului Casa Poporului? Sau este doar un obiect persecutor menit sa aminteasca clipa de clipa ca oriunde ai fi nu poti scapa de ochii si ferestrele ei? Ca mare inseamna peste tot, in ochii si urechile tale, in viata ta, in mintea ta. Mare inseamna o intruziune, ceva strain ce nu poate fi internalizat sau asumat.
In spatele acestor hiperbole ne ascundem noi insine. Ca sa ne regasim, este nevoie sa avem puterea de a le da la o parte si de a nu le mai folosi drept paravane pentru Eul nostru fragilizat narcisic. Sa ne asumam destinul privat de stralucire la un moment dat, pustiit de frumusete si mult ramas in urma altora mai fericit sau mai bogati. Sa nu ne pacalim ca un ou gigant ascunde praful, mizeria si ruinele din spatele lui. Sau ca un iepure urias dizolva cu zambetul lui fortat o istorie tulbure. Circula zilele acestea pe facebook o imagine cu un iepure intins pe divanul lui Freud. Ganditor, acesta asocia liber, in timp ce profesorul nota serios:
I don’t know where the eggs come from and I have no idea why I feel the compulsion to hide them.
Alice cauta sa afle in calatoria ei cine este ea. Poate ca si unui popor ii revine din cand in cand menirea de a se mai intreba despre el insusi, despre credintele lui, despre temerile lui, despre traditiile lui, despre identitatea lui. Servite pe tava de altii care stiu deja sau stiu mai bine nu reprezinta un ecou al acestei cautari, ci doar o alta bariera perturbatoare. Poate ca ar fi o alternativa viabila sa avem in minte “simt ca as vrea sa fac asa pentru ca este ceea ce mi se potriveste” mai degraba decat “fac asa pentru ca asa se face si asa face toata lumea”. Pana la urma un popor este liber sa isi decoreze casa asa cum simte ca i se potriveste.
Cititi si Santiere subliminale
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
