Departare, inserare, fete palide, respiratia care continua, totusi, pulsul sangelui care continua, totusi. De o parte, manie confuza: tu, care esti mama mea, tu nu m-ai iubit niciodata. Eu am mers pe drumurile mele proprii, drumuri pe care tu, mama mea, fara indoiala mi le-ai aratat, dar cand te-am crezut si am mers pe drumurile pe care tu mi le-ai aratat, dar ai uitat, atunci ti-ai desprins inima de mine, nu ai vrut sa ma mai vezi. Te-am iubit si te-am admirat in zadar. Asa a fost si asa este.
Si apoi, de partea cealalta: acolo sta Anna, fetita mea, copilul meu, si ma priveste tot timpul cu ochi intunecati, neprefacuti. Ar trebui sa intind mana si s-o ating, ar fi simplu. Ar trebui s-o iau la pieptul meu, ar fi simplu. Ranile ei sunt ranile mele. De ce stau nemiscata si o privesc cu ochi straini, ca pe o straina? De ce ma aspresc, de ce ridic obstacole, de ce transform motive neimportante in fapte hotaratoare? De ce nu pot… ea a luat un drum gresit. Iubitul meu copil, de ce nu te iau la pieptul meu? Fetita mea a mers pe drumurile ei, ea nu a ascultat niciodata, ea s-a desprins, s-a departat, m-a tinut afara. Eu am stat singura, fara putere si manioasa. E aceasta o razbunare? Exista vreo satisfactie in starea ei jalnica? Nu, nici o satisfactie. Dar nici apropiere.
(Fragment din Convorbiri Particulare de Ingmar Bergman, editura Univers, Bucuresti, 2000)
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.