Sta in firea lucrurilor ca tragediile sa stranga oamenii impreuna. Asa s-a intamplat in cazul multiplelor atacuri teroriste pe care lumea le traieste in ultimii ani. Sau in cazul situatiei celor prinsi in ghearele razboiului din Siria. Sau, mai local, in tragedia din Muntii Retezat in care doi copii si-au piedut viata. Ne sensibilizeaza mai ales evenimentele dramatice in care sunt implicati copii, precum copilul din Alep salvat de sub daramaturi, soarta copiilor familiei Bodnariu, jocul Balena Albastra, sau copilul din judetul Teleorman salvat dintr-un put dupa 11 ore de eforturi aproape supraomenesti. Tragediile in care sunt implicati indeosebi copiii au un puternic impact emotional si afecteaza adesea capacitatea de a gandi obiectiv, rational, conform cu realitatea exterioara. Pe de alta parte, astfel de tragedii incapsuleaza si o samanta pozitiva data de faptul ca mintile umane se aduna impreuna pentru a reflecta asupra a ceea ce s-a intamplat, pentru a da un sens care sa permita instituirea unui doliu sanatos, atat la nivel individual, cat si colectiv.
Stirea despre cei doi copii alpinisti ucisi de o avalansa in Muntii Retezat este una care a starnit diverse reactii, de la confuzie, indignare sau chiar stupoare, pana la mila, durere si resemnare in fata hazardului. Un element cuprins in acest trist eveniment si anume escaladarea fara mila de sine a unor varfuri cu pretul chiar al propriei vieti, m-a dus cu gandul la un film pe care l-am vazut cu ceva timp in urma. Este vorba despre Everest aparut in 2015 si regizat de Baltasar Kormákur, un film subtil si provocator pentru minte in ciuda efectelor vizuale care „te ingheata”, un film a carui fina interpretare a fost facuta de Dorin si pe care o puteti citi aici. Acest film spune povestea unor oameni aventurieri care decid, din diverse motive constiente dar, mai ales, inconstiente, sa porneasca in aventura vietii lor si sa escaladeze maretul Everest. Se va dovedi ca aceasta aventura va fi una pe viata si pe moarte si va reprezenta un traseu la limita dintre autodistrugere si autodepasire. Sigur, aceasta determinare incredibila de a cuceri cele mai inalte varfuri, de a te afla intr-o permanenta competitie cu tine insuti, de a-ti depasi limitele iar si iar face parte din discursul ideologic atat de bine cunoscut al zilelor noastre. Este vorba despre o condamnare la fericire, dar la un soi de fericire surda, mecanica, mortifera. Cultura autodepasirii, a cautarii neincetate a unei beatitudini fara margini se indeparteaza cu mult prea mult de ceea ce numea Freud normalitate si anume acea banala nefericire, urmare a acceptarii si a adaptarii la principiul realitatii.
Mesajele ideologice de astazi imping mai degraba catre o negare a principiului realitatii, realitate care presupune intotdeauna frustrare, catre o manipulare omnipotenta a realitatii in care „Maria Sa copilul” devine „Maria Sa adultul”, un adult care mananca sanatos pentru ca trebuie sa fie sanatos, face sport pentru ca sportul e sanatos, face sex pentru a arde calorii, este competitiv la munca pentru ca acesta este profilul angajatului ideal, cauta solutii rapide pentru probleme pe care le poate zgaria doar la suprafata, este zambitor tot timpul pentru ca asa trebuie. Paradoxal, este omul care si-a insusit toate textele motivationale de dezvoltare personala, acceptare de sine si iubire de ceilalti, dar care escaladeaza fara mila de sine ascensiunile impuse de un celalalt. Un celalalt care nu se mai diferentiaza de vocea sa interioara, un altul care a reusit sa se infiltreze cu maiestrie in mintea si cugetul celui dintai oferindu-i iluzia unui triumf personal si a unei libertati definitive. Sigur, intr-o astfel de lume depresia nu-si mai are locul. Voiciunea, buna-dispozitia si continua activitate reprezinta noile imperative. In calea acestei ascensiuni hipomaniacale stau doar statisticile plictisitoare ale OMS-ului care trambiteaza necontenit, desi cam ragusit, despre depresie ca o problema globala care nu mai poate fi deloc neglijata.
Tabloul descris mai sus reprezinta, de fapt, un tablou care zugraveste nuantele apararii maniacale. Psihanaliza ne ajuta sa intelegem acest mecanism intalnit atat in clinica individuala, cat si in manifestari colective. Apararea maniacala este o aparare impotriva depresiei. Nu este vorba doar despre depresia clinica, ci si despre senzatiile si trairile depresive prezente in viata normala. Aceste trairi sunt negate si astfel, prin apararea maniacala, se suspenda orice proces care face posibil travaliul de doliu. Winnicott, o figura importanta in psihanaliza, spunea ca
faptul central negat in apararea maniacala este moartea din lumea interioara sau o apatie atotcuprinzatoare; iar accentul, in apararea maniacala, este pus asupra vietii, vioiciunii, negarii mortii ca realitate fundamentala a vietii. (D. W. Winnicott, Natura umana, Editura Trei, 2004)
Iata cum fuga necontenita catre exterior, catre ascensiune, catre acumulare de noi si noi performante reprezinta, de fapt, o fuga de ceea ce este in interior, o negare a realitatii interne. Intalnirea cu realitatea interna, cu ceea ce este autentic in noi, nu este deloc una placuta. Drumul catre inlauntrul nostru nu reprezinta un trofeu pe care sa-l putem flutura in fata altora. Este un drum sinuos, intortocheat, uneori dificil de parcurs, alteori mai usor, cateodata imposibil. Si, in cel mai fericit caz, rezultatul acestui proces nu este cucerirea unor inaltimi de neatins, ci sondarea cu succes catre o intunecime care, in final, sa ne devina putin mai luminoasa, putin mai prietenoasa.
Alexa Plescan
este psiholog si lucreaza cu adulti, adolescenti si copii.
de ce nu? nu ne "trebuie un vis ca sa suportam realitatea"? nu e o moarte mai frumoasa cea de pe crestele muntilor? de ce ar fi de preferat sa mori pe patul unui spital, prafuit si dezgolit de orice ideal?
Nu ati inteles nimic: daca reusesti sa escaladezi inaltimile interioare sau sa cobori in abisurile interioare, atunci la moartea pe patul unui spital, nu mai esti nici prafuit nici dezgolit de idealuri. TFL-isti !