Asistam in weekend la niste discutii legate de evaluarea nationala care urma sa aiba loc saptamana aceasta la clasa a II-a. Intr-o atmosfera sumbra, tensionata, parea ca aceste evaluari nu prefigurau nimic bun. Totul se invartea in jurul fricii. Copiii fusesera atentionati din timp ca eventualul esec va avea efecte foarte grave asupra viitorului lor parcurs scolar. Ma gandeam ca sentimentul dominant din discutie era frica. Una imensa, ca o ceata care paralizeaza si inhiba orice simt comun, lasand loc doar absurdului sau ridicolului. Le pretindem copiilor sa traiasca aceeasi teroare pe care o traiesc parintii lor, care adulti fiind, tot tremura de frica la evaluarea anuala in care primesc feedback de la angajatorii lor si eventual o mica apreciere. Observam ca de o buna bucata de vreme aceasta frica este foarte prezenta in discursul social. Copii de clasa zero speriati de moarte ca nu stiu sa faca adunari sau scaderi sau sa desparta in silabe. Copii de clasa a II-a speriati ca vor pica examenul vietii lor. Copii de clasa a IV-a speriati ca vor fi lasati repetenti daca gresesc. Copii de clasa a VI-a speriati ca nu dibuiesc tainele abstracte ale matematicii. Copii de clasa a VIII-a speriata de marele examen ce le poate deschide sau inchide viitorul definitiv. Adolescenti speriati de faptul ca habar nu au despre ce e vorba in viata aceasta si ca li se pretinde sa isi detalieze tot ceea ce urmeaza sa faca in urmatorii 10 ani. Tineri speriati de sentimentul straniu dat de o facultate in care simt ca nu au ce cauta si care nu le spune nimic. Adulti speriati ca nu mai pot trai in familia lor din copilarie, dar la fel de speriati de ideea ca ar putea fi nevoiti sa plece, sa traiasca independent. Oameni carora le e frica de tot si toate. O frica generalizata care nu poate fi combatuta decat metodic, anticipand tot ceea ce ar putea nemultumi sau deranja. O frica care trebuie mascata, machiata, deghizata in curaj, nepasare si mai ales in siguranta. Un pacient ma intreba cum ar putea face in asa fel incat ceilalti sa nu mai vada cat ii este de frica, sa le arate cu totul altceva, sa se arate puternic in fata lor. Il intrebam la ce i-ar folosi o astfel de scamatorie daca el s-ar simti in continuare in interiorul lui ingrozit.
Acordam atat atentie exteriorului si in investim ca fiind sursa tuturor sperantelor, in asa fel incat cu usurinta exteriorul se transforma intr-un tribunal necrutator. El decide cand respiram, cand ne bucuram, cand suferim, cand gandim, cand vorbim, cand plangem, cand dormim etc. Acest tribunal, in care judecatorii se schimba rand pe rand (invatatoarea, seful, functionarul de la ghiseu, partenerul de viata etc) devine scena unui proces interminabil in care trebuie sa producem argumente valide pentru a ne apara de acuzele si reprosurile constante. Acest tribunal pune la dispozitie nenumarate cusci care isi cauta habitantii. Cand viata iti ofera o cusca, cu greu poti refuza sa te faci prizonier.
Frica este o cusca. In primul rand una impotriva revoltei. Atunci cand ceva pare neinregula, nedrept, nefiresc este normal sa te revolti. Sa strigi in gura mare, sa cauti sa faci lumina, sa vrei sa intelegi ce anume se intampla. Frica este o pana de curent. Intamplata o singura data este un accident. Intamplata de nenumarate ori, este o conditie de viata. Se poate trai si in intuneric, pe bajbaite. Se poate trai si intr-o cusca, intr-un spatiu stramt. Se poate trai cu un tribunal interior mai bland. Caci umbrele nu sting soarele (Franz Kafka), ci doar il acopera temporar.
O cusca mergea sa caute un om. Dar omul o refuza politicos si ii explica cu blandete ca alegerea lui este sa traiasca liber. Si sa isi asume aceasta libertate in toata frumusetea si incertitudinea ei.
Va doresc Sarbatori Pascale insorite!
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
Foto: Ilustratie de Dave Clark
