Unul dintre comentariile articolului meu de saptamana trecuta, Dor de viata, aducea in discutie un aspect care merita atentia noastra – si anume tempo-ul unei actualitati. Tehnologia permite astazi un imediat al oricarei informatii. Daca ceva se intapla acum, doar cateva clipe dureaza si acel ceva se afla deja in miscare catre ochii, urechile si mintea tuturor. Ce devine insa pe acest traseu acel ceva, mai are el ragaz sa se transmita pe sine sau ceea ce primim este o versiune multiplicata si rastalmacita de afectul fiecarui purtator care si-a adaugat propriile cuvinte versiunii initiale? Si apoi cine este cel care a povestit-o prima data, care este sursa de unde s-au nascut mai intai cuvintele inainte de care nu existau decat imagini, secvente ale unei intamplari?
Asistam intr-adevar la o avalansa de reluari, rescrieri, repovestiri, retrairi ale unei actualitati. Ca este sub forma de breaking news sau sub forma de titlu-soc, ca este sub forma de emoticon care plange sau care este furios, sub forma de live de la fata locului sau de restituiri infinite, cum ar fi mai adecvat ca mintea noastra sa acomodeze ceea ce este actual si fiind actual este urgent, stringent, iminent?
Dincolo de descrierile detaliate, adesea retraumatizante (compulsia la repetitie), dincolo de a descoperi cat mai repede cine este vinovatul si cum ar putea plati cat mai crunt, insusindu-si astfel intreaga tragedie cu el si scutind mintea noastra de orice efort comprehensiv (externalizare si negare), dincolo de instaurarea unei dictaturi a unui Supraeu capabil sa anticipeze si sa anuleze orice risc (omnipotenta), consider ca mintea are nevoie de spatiu pentru a lasa loc unui sens a ceea ce tocmai i s-a prezentat (poftit sau nepoftit). Nu cred ca a spune
sa facem ceva sa nu se mai intample niciodata
are sanse viabile de a repara sau ameliora o situatie traumatica. Cred ca ar putea functiona doar ca o protectie, ar putea fi o aparare in fata a ceva insuportabil. Cred ca ceea ce poate schimba ceva in masura in care este loc pentru asa ceva este a spune
sa incercam sa intelegem cum s-a intamplat asa ceva.
Asadar cat de repede sau de incet este oportun sa comentam, sa trecem prin mintea noastra, sa analizam o actualitate? In mod paradoxal, primul sentiment fata de ceva ce ne socheaza este de a-l ingheta, de a-l incremeni, de a-l pastra intact, de a nu ne atinge de el. In felul acesta avem speranta ca nici el nu se va atinge de noi. Daca incercam sa ni-l apropiem, cum putem face ca apropierea sa nu fie nici traumatica, nici intruziva, nici stranie, dar nici prea familiara?
Este greu de crezut ca nu exista in fiecare dintre noi macar un milimetru de celula psihica care sa rezoneze cu ceea ce vedem sau auzim, cu ceea ce ne atrage atentia. Fie ca este un efect retroactiv sau o identificare proiectiva, ceva din noi va avea un ecou si va simti nevoia sa se revolte, sa planga, sa critice, sa compatimeasca etc. Adica sa se lege cumva de ceea ce nu avea aparent nici legatura.
Reciteam zilele trecute una din cartile de mare actualitate ale psihanalistului René Kaës, Le Malêtre. Acest “disconfort de a fi” teribil de contemporan se regaseste in fiecare zi, in fiecare dintre actualitatile care dau buzna peste noi. René Kaës il considera un subiect foarte strans legat de ideea de limita si de invelis, in sensul in care avem in permanenta nevoie sa trasam granita dintre interior, exterior, dintre ceea ce ne apartine si ceea ce este strain, dintre ceea ce primim si ceea ce refuzam etc. Psihanalistul mai adauga ca un rol central in aceasta reamenajare si perturbare a limitelor din perspectiva disconfortului de a exista, de a trai in cotidian, il joaca conceptual de mediere. Aceasta are cateva functii foarte importante in economia: ea interpune si restabileste o legatura intre violenta pulsionala si o figurare care deschide calea catre cuvinte si catre schimbul simbolic, ea implica o reprezentare a originii, inscriindu-se intr-o problematica a frontierelor, demarcatiilor, filtrelor, a trecerilor, ea se opune imediatului (care produce violenta si teroare) din spatiu si timp constituind astfel o iesire din confuzie si permitand repararea unor fracturi, ea permite crearea unui cadru spatio-temporal, facilitand astfel un proces de transformare. Ea permite o tranzitie dinspre ceva ce actioneaza distructiv catre ceva ce poate fi creativ.
Cititi si Psihanaliza in fata disconfortului contemporan de a fi
Abonaţi-vă la newsletter Cafe Gradiva
Primiţi în email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Scriem, gandim, comentam, analizam, cream cuvinte pentru a media o actualitate, pentru a-i regla tempo-ul dizarmonizat prin urgenta si catastrofism. Pare a fi vorba mai degraba despre o nevoie prin prisma principiului realitatii decat de o dorinta din registrul principiului placerii. Si mai cred ca scriem si comentam si pentru ca in felul acesta iesim din solitudinea trairii unei situatii si o transpunem in interactiune cu altii.
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
