Am vizionat recent filmul de animatie Baby Boss si, dincolo de amuzamentul unei povesti despre viata complicata a unei familii in care apare un bebelus, cateva idei au creat un ecou in mintea mea. Cred ca filmul de animatie, dincolo de a trata intr-o forma contemporana celebra expresie freudiana, His Majesty the Baby, poate la fel de bine sa functioneze si ca o propunere pentru un stadiu foarte actual al dezvoltarii sociale, marcata de narcisism si omnipotenta (exemple elocvente in multe dintre evenimentele recente din America, din Marea Britanie sau din Franta).
In filmul de animatie Baby Boss, Idealul Eului parea a se contura de departe in ceea ce este numit Supercolosalul Mare Bebe Sef. Care este oare legatura dintre a fi bebelus si a fi mare in acelasi timp? Pare ca aceasta imposibilitate (nu si in fantasma, ci doar in realitate) ar produce eterna sedere agreabila in gratiile principiului placerii, beneficiind de toata puterea halucinanta a omnipotentei infantile si de absenta oricarei exigente din realitate. Supercolosalul Bebelus pare a fi un update modern la His Majesty the Baby, in sensul in care pastrand pampersul si biberonul, adauga costumul, cravata si servieta. Cu alte cuvinte nu mai pretinde doar o recunoastere pe o perioada determinata a dorintelor insatiabile si a placerilor nestavilite, ci propune trecerea la un contract pe o perioada nedeterminata. Singurul element de evolutie la care se face rabat si singurul compromisul al Supercolosalului este aparitia unei olite, insa si aceea aurie si personalizata.
Despre Idealul Eului cititi si Fericirea mea s-a dus si ea
Povestea propune pana la urma intelegerea functiei de putere si a dorintei de ascensiune ca pe o arie tranzitionala a unei maturizari amanate la infinit (si nu ca pe o arie intermediara a experimentarii), o arie alterata in rolul ei de a asigura o acomodare si transformata int-un paravan contra dezinvestirii unui obiect (puterea si toate formele ei concrete) care va impiedica dezvoltarea in cele din urma. Aceasta arie tranzitionala infinita este foarte vizibila in sfera sociala, acolo unde Bebelusi-Sefi pretind functii de putere care ii revin unui adult, dar isi pastreaza un mod de functionare vadit infantil. Supercolosalul Baby Ego, asa cum am numit eu acest stadiu hibrid, pune in evidenta o patologie narcisica urmare a unei deficit marcat de ingrijire, investire, continere, dar si un esec al destinului fenomenelor tranzitionale, care nu doar ca impiedica accesul la pozitia depresiva, dar creeaza si o denaturare absolut necesara a semnificatiei acestora.
Cine esti?,
este intrebat bebelusul.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Cine sunt? Hai sa spunem ca sunt…. Seful. Seful?? Dar esti doar un bebelus, porti scutec!! Stii cine mai poarta scutec? Astronautii, pilotii de curse, se numeste eficienta!!! Stii cat timp se petrece intr-un an stand la toaleta? Eu sunt Seful, nu am timpul acela la dispozitie.
Asadar, ne putem astepta de la Seful care aspira la Supercolosalul Baby Ego sa ii vada pe cei din jurul sau doar ca un obiect (tinta al satisfacerii placerilor sau al cruzimii) sau ca un mediu (necesar satisfacerii nevoilor de securitate). In esenta, asa cum scrie Winnicott, este vorba despre o diferenta intre experienta omnipotentei si sentimentul de omnipotenta. Acesta din urma este iremediabil strans legat de lipsa de speranta cu privire la dependenta. Desi mereu inconjurat de altii, Bebelusul-Sef nu se va putea sprijini niciodata pe un celalalt. Principala sa miza va ramane mereu rivalitatea, insa nu aceea in care putandu-si gestiona gelozia va putea construi o relatie fraterna (baza insasi a oricarei relatii sociale), ci aceea dominata de invidie si de dorinta de a-l distruge pe celalalt. Astfel, se va gasi mereu singur.
Nu pot face asta fara tine, ii spune bebelusul fratelui mai mare. Da, facem o echipa buna nu-i asa? ii raspunde acesta. Nu, ma refeream chiar literal, nu pot ajunge la clanta usii fara tine, adauga bebelusul, acceptandu-si astfel pentru prima data limitele si neputinta.
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
Încă nu am vizionat filmul, dar m-a impresionat cheia originală de interpretare propusă de recenzie. M-a prins ideea și, în același timp, mă îngrijorează ca analiză. Există soluții sau abordări pentru această categorie socială, oare?
Va multumesc pentru apreciere. Eu cred ca exista solutii, dar cred ca mult mai prolifica decat o abordare individuala ar fi una grupala, institutionala. Pentru ca asa cum spunea Winnicott, un bebelus singur, asa ceva nu exista.