In 1904, Freud vizita Acropolele pastrand o amintire despre care ii va scrie in 1936, intr-o scrisoare, prietenului sau Romain Rolland:
When, finnaly, on the afternoon after our arrival, I stood on the Acropolis and cast my eyes around upon the landscape, a surprising thought suddenly entered my mind: So all this really does exist, just as we learnt at school!
Un sentiment al stranietatii descoperirii unui adevar pana la un punct doar imaginat, un sentiment de derealizare, cum il numea Freud, pune stapanire pe mintea ce cuprinde cu privirea semetele Acropole. La iesirea din plimbarea incarcata de istorie, de cultura, presata de greutatea timpului care apasa in egala masura picioarele si mintea, te opresti o clipa si respire usurat: Toate acestea chiar exista cu adevarat! Desi privirea apriga capteaza doar ceea ce a ramas din tot ceea ce a fost odata, mintea este ademenita de mireasma narcisica sa recompuna intregul glorios si pe masura ce inainteaza in aceasta fantasmare constructiva, aproape ca nu mai constata golurile. Extrem de sugestiva in acest sens este imaginea unui grup numeros de turisti, care intorsi cu totul cu spatele la realitatea Acropolei stirbe, savurau cu nesat o hartie, o coala imensa pe care se intindea originalul reconstituit in perfectiunea lui intacta. Ghidul, pierdut cu totul in spatele hartiei, savura si el din anonimatul hartiei intoarse pe dos, propriile sale cuvinte.
Atena pastreaza urmele recentei crize. Se vede ca inca poarta o rochie putin murdara, patata pe alocuri de indignare si revolta. Isi pastreaza pe buze un zambet larg si speranta sa este animata de dorinta de a-si regasi nobletea sangelui ce curge prin venele lui Zorba. Dar are si multe maini intinse care cersesc pierdute. Originile ii sunt luminate in noapte si cerul le priveste inca plin de incantare, dar in intuneric se ascunde si mizeria. Parca este atenta la fiecare moneda care zornaie si parca este si putin mai lacoma, mai hrapareata cu ceea ce pana nu demult i se cuvenea neindoielnic.
Orasul a carui inima bate in piatra, pentru ca acolo este inscris numele lui, continua sa isi scrie suferinta pe ziduri. Este foarte mult graffiti in Atena, inscriptii noi care se incastreaza peste pietrele vechi deja insemnate. Se naste astfel un amestec foarte aparte, ca si cum o noua Agora ii invita la dialog pe batranii a caror limba inteleapta fermecau cuvintele si pe tinerii ale caror degete indemanatice le deseneaza pe zidul mut. Pe urmele cuvintelor al caror ecou leagana si astazi orasul, tacerea scrisa pe piatra devine o noua retorica ateniana. Te intrebi ce anume a produs criza. Oare nu cumva tocmai inertia unei mosteniri stralucite? Pana la urma, intotdeauna o transformare este absolut necesara, chiar daca violenta pe alocuri, pentru ca viul sa continue sa curga, sa nu incremeneasca in admiratia unei culturi pietrificate. O criza readuce in miezul preocuparilor profunde propria identitate si apartenenta. A pretinde ca stii cine esti, desi intre timp ai uitat de mult cine ai fi putut fi, a lua ceea ce ti se da fara a ti-l insusi in felul tau propriu, a te lasa cuprins in ceea ce te inconjoara fara a cuprinde tu insuti ceea ce traiesti, insasi senzatia ca ceva este al tau apriori, toate acestea sunt tot atatea moduri de a te instraina. Criza face din nou palpabil ceea ce parea a fi devenit o himera.
Criza este in mod paradoxal confortul redescoperirii sentimentului de apartenenta la o mitologie vie, creativa in opozitie cu un testament autoritar care inrobeste. Este reanimarea simtului comun care percepe ceea ce se intampla si care se lasa atins, tulburat. Este stangacia unei pietre care inca se zvarcoleste sub mainile creatorului ei de rand, spre deosebire de orgoliul impecabil al creatiei definitive a unui demiurg.
Aici incepe Europa, scria la poalele Acropolelor, leagan al civilizatiei si al culturii. Tot aici a inceput si zvarcoleala Europei, care ea insasi se pune sub semnul intrebarii tot mai mult. La o privire de pe Acropole se vede Europa in toata varietatea ei, cu tot ceea ce are mai frumos, dar si cu toata nelinistea pe care o poate aduce aceasta diversitate. Ne putem intreba daca mai exista ceva care a ramas nemiscat de trecerea necrutatoare a timpului, dar si de mecanica infinita a mintii umane.
PS. La o privire coborata de pe Acropole, mintea mea s-a inclinat curioasa spre cateva cuvinte inscrise pe un zid. Din inertia felului ei de a-si apropia cuvintele si din comoditatea familiaritatii propriilor ei rezonante, mintea mea a tradus ceea ce a inteles ea. Uitand ca niciodata cuvintele nu sunt doar ceea ce par. Dupa cum nici natiunile nu sunt. Cuvintele nasc multiple sensuri. Natiunile nasc consecinte. Dar despre asta intr-o alta actualitate.
In incheiere, va impartasesc cuvintele inscrise la poalele Acropolelor: The crisis of a commodity or the commodity of crisis?
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
