Cabinetul de consultatii, umplut cu repeziciune cu pacienti de toate soiurile si aspectele, cei mai multi – cazuri de boli nervoase, in majoritate sexul frumos. Multi erau bolnavi, grav bolnavi. Ascultam cu seriozitate ceea ce aveau de spus si ii consultam cu cea mai mare grija de care eram in stare, foarte sigur ca i-as putea ajuta, indiferent de problema. Nu ma simt atras sa vorbesc aici despre aceste cazuri. Va veni poate o zi cand voi avea probabil ceva de spus despre ele. Multi nu erau bolnavi deloc si s-ar fi putut sa nu fi fost niciodata, daca ar fi tinut seama de parerea mea. Multi isi imaginau ca sunt bolnavi. Acestia aveau cea mai lunga poveste de relatat, vorbeau despre bunicile lor, despre matusile soacrelor sau dadeau la iveala de prin buzunare o mica bucata de hartie si incepeau sa citeasca o interminabila lista de simptome si neplaceri – „le malade au petit papier” (bolnavul cu biletelul) – cum obisnuia sa spuna Charcot. Toate acestea erau noi pentru mine, care nu aveam alta experienta in afara de cea din spitale, unde nu era timp pentru nici o aiureala, si am facut multe gafe. Mai tarziu, cand incepusem sa cunosc mai multe lucruri despre natura umana, am invatat sa ma descurc cu asemenea pacienti un pic mai bine, dar nu ne-am impacat niciodata foarte bine unii cu altii. Ei pareau chiar suparati cand le spuneam ca arata mai bine si ca aveau o culoare a pielii grozava, dar isi reveneau rapid cand imi exprimam parerea ca nu imi place deloc cat de rau arata limba lor, – cum parea sa fie cazul, in general. Diagnosticul meu in cele mai multe situatii era mancatul in exces, prea multe prajituri ori dulciuri in timpul zilei sau prea multe mancaruri grele la cina. Reprezenta probabil cel mai corect diagnostic pe care l-am pus vreodata in acele zile, dar nu a fost primit cu succes. Nimeni nu dorea sa auda nimic despre asa ceva, nimanui nu-i placea. Tot ce le placea erau apendicitele. Printre oamenii din clasa superioara, apendicita era atunci in voga, ca boala prezumtiva. Toate doamnele nervoase se pricopsisera cu ea in creier, daca nu in abdomen, o duceau minunat cu ea si la fel se intampla si cu sfetnicii lor doctori. Asa ca alunecai treptat spre apendicite si tratai un mare numar de asemenea cazuri cu deosebit succes. Dar cand incepu sa circule zvonul ca chirurgii americani dadusera startul la o campanie de indepartare a tuturor apendicelor din Statele Unite, cazurile mele de apendicita incepura sa se imputineze intr-un mod alarmant. Consternare!
