Roland Garros. Finala. Setul 2. Simona Halep conduce cu 3-0 si are sansa unui nou break. Pare o mama matura, care cu calm a ingaduit aerul rebel al adolescentei navalnice din fata ei. Dar care acum se pregateste sa ii ofere o lectie de viata necesara tuturor adolescentilor, o mustrare zdravana cum ca orice rebeliune are limitele ei si ca revolta impotriva parintilor se face la timpul ei si nu tam-nesam, cand iti vine. Yelena Ostapenko lovise, se smucise, alergase, se invelise intr-o ploaie de gesturi si murmure, afisase un aer de protest pana si la adresa propriului ego neascultator, care uneori ii alimenta narcisismul producand lovituri stralucitoare, alteori o ranea profund trantindu-i rateuri magistrale. Se certa cu ea insasi, cu racheta, cu mingea, cu fileul. Se certa cu aerul, cu cei ce o priveau, chiar si cu cerul. Buzele ei nu se opreau o clipa. Ochii ei le acompaniau ucigatori. De partea cealalta, Simona parea calma, parea ca tolereaza cu intelepciunea varstei defilarea impulsiva. Ba chiar parea ingaduitoare si continatoare fata de socurile pe care si le oferea Yelena, cand dupa o mica magie, oferea o caricatura.
3-0. Aproape 4-0. Mustrarea unui 6-0 ar fi fost o experienta teribila pentru un copil rasfat care se joaca cu gravitatia. I-ar fi dat macar o secunda de gandit ca si gravitatia se supune unor legi. Dar Simona a ezitat o clipa. Si aproape de neinteles s-a decis sa se comporte in continuare ca o mama buna si sa ii dea aripi Yelenei, nu sa i le franga. Sa ii dea voie sa isi atinga visul mult prea timpuriu. Sa o lase sa se certe si sa nu zdrobeasca glasul acestei revolte cu o palma zdravana. Ci sa ii permita sa isi transforme iluzia omnipotenta in realitate. Eu pot totul, a parut sa spuna Yelena, nu ma intereseaza varsta, experienta sau ce cred altii. Eu nu astept sa-mi vina randul. Randul meu este cand vreau eu.
Dialog pe dos cu intreaga filosofie a Simonei. Ea a fost crescuta in disciplina, in munca asidua si mai ales in asteptare. I s-a spus ca totul se intampla treptat si ca pana iti vine randul trebuie sa ai un anumit respect fata de cei care au parcurs deja cu rabdare drumul acela. Nu il poti scurtcircuita pur si simplu. Nu te poti baga in fata.
Cu cine se tot cearta, intreba unul dintre comentatori despre mormaiala Yelenei. Cu mama ei probabil, raspundea celalalt. Yelena se putea certa cu mama ei, Simona nu s-a putut certa niciodata cu tatal ei. Nu i-a putut oferi acestuia decat o tacere supusa si recunoscatoare. Pentru ca el a facut totul pentru ea. Si copilul care simte ca s-a facut totul pentru el, va fi mereu in cautarea unei recomense supreme pentru acest sacrificiu. Dar niciodata nu va putea uita furia acumulata de aceasta datorie nescrisa si fara scadenta. Cred ca i-a fost frica sa castige, a spus tatal Simonei dupa meci. Eu cred ca s-a mirat cum celei din fata ei nu ii este frica de nimic. Cum ea (Yelena) este mai importanta decat asteptarile lor, ai celor care o privesc. Cum ii scruteaza cu privirea si le reproseaza diverse, unele poate doar inchipuite.
Cineva imi spunea ca Simonei i se potriveste apelativul “next time”. Ca ea este cea care va castiga mereu data viitoare. Acum este mereu randul altcuiva. Poate ca atunci cand tot spunem “lasa, va veni si randul tau”, “alta data”, “data viitoare” vine un moment cand este absoluta nevoie sa ne infuriem si sa spunem “nu, acum e randul meu; nu alta data”. Caci cumintenia si rabdarea nesfarsita nu sunt doar tacute, ci si profund neapreciate. Este nevoie de o revolta. Este nevoie de o galceava inteleapta care sa puna totul la indoiala.
Totul s-a intors in favoarea mea, declara Yelena. Nici ea nu se astepta la o mama atat de ingaduitoare. Era pregatita sa se razboiasca cu o mama dornica sa ii arate unde este locul ei. Sau macar cu o sora mai mare gata sa ii fie o rivala redutabila, gata sa ii demonstreze ca nu degeaba s-a nascut prima, gata sa ii pretinda respectul celui care a pus primul mana pe racheta si a asteptat mult sa ii vina randul la intaietate. Simonei i s-a spus ca i-a lipsit curajul. Ea a spus ca s-a simtit curajoasa. Nu curajul i-a lipsit, ci galceava.
Uneori firea lucrurilor nu este implicita. Ea are nevoie de cuvinte pentru a fi rostita in clar. Aceasta parea a fi povestea latenta a acestui meci de tenis. Cele doua se intalneau pentru prima oara. Asteptarea comuna a fost ca fiecare dintre ele isi va acorda timp sa o cunoasca pe cealalta. Pentru Yelena, n-a fost asa. Timpul ei n-a avut rabdare. Ei i-a fost suficient sa se cunoasca pe sine. Tot ceea ce am port cu mine, a parut ea a spune. Fie ca o duce la cer, fie ca o tranteste la pamant. Si de data aceasta i-a iesit. A ridicat-o sus, cel mai sus.
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
Simona i-a interzis visul frumos Svitolinei, pe care a pedepsit-o cu un 6-0 in decisiv dupa ce ucraineanca i-a suflat trofeul de la Roma, iar la Paris a indraznit sa aiba minge de meci. Pliskovei i-a inchis pliscul si i-ai taiat aripile care o duceau direct pe primul loc in lume, dar in mod misterios nu a putut pune la respect pustoaica letona de 20 de ani care cu icnetele si loviturile ei naprasnice a rapus jucatoare mult mai experimentate cum ar fi S.Stosur, K.Wozniacki sau T.Baczynski. Toate aceste reusite i-au permis sa viseze frumos pana la final, iar visele cateodata se implinesc pentru cei curajosi. Diferenta de varsta dintre Simona si Yelena este de nici 6 ani, nu poate fi vorba de un meci mama-fiica cum a fost de exemplu un meci Steffi Graf – Serena Williams in 1999 sau multe alte exemple.
Poate ca Simona are prea mult fair-play pentru a castiga un Grand-Slam. Am fost surprins in trecut cand declara ca pe ea n-o intereseaza sa ajunga prima in lume, o intereseaza sa poata juca si sa nu fie accidentata. Cand a fost intrebata daca se considera mare favorita la Paris, a raspuns ca mai sunt alte 16 jucatoare care ar putea fi favorite. Se pare ca printre ele nu a inclus-o si pe Ostapenko, iar dintre celelalte 7 sfert-finaliste, toata lumea ar fi ales-o pe letona daca ar fi putut alege o finalista cat mai la indemana Simonei. Degeaba ar fi putut bate Simona pe toate celelalte 6 jucatoare ajunse in sferturi, pentru ca in finala a ajuns tocmai cea pe care nu a putut-o depasi. Misterele psihicului Simonei cine le poate deslusi, in afara de insasi jucatoarea in cauza ? Simonei i-a lipsit galceava care nu demult il dobora pe un Stan Wawrinka atunci cand in timpul unui meci era informat de adversar ca prietena lui l-a inselat cu un alt jucator. Eu n-o vad pe Simona sa se dedea la asa ceva, nici sa traga de timp ca Sharapova in timpul finalei de la Paris din 2014 ca s-o "scoata din mana" pe Simona, nici n-o vad comentand despre stilul de joc amatorist al Radwanskai, asa cum a facut chiar pustoaiaca asta din Letonia.
S-ar putea sa castige la Wimbledon si la US Open, apoi la turneul campioanelor unde in anii trecuti a avut semifinale si finale pierdute cand ar fi putut castiga. S-ar putea sa nu mai intalneasca sansa de a castiga un Grand-Slam. Cred ca totul depinde de puterea mentala de a depasi orice adversara, oricand si pe orice suprafata de joc. Ii mai trebuie o banda (de fileu) de noroc pentru ca mingea care era trimisa in aut de Ostapenko sa nu ajunga in terenul Simonei prin jocul hazardului fara a mai putea fi ajunsa de romanca. Nu trebuie sa astepti ani de zile pentru a fi pregatit pentru castigarea unui Grand-Slam. Il poti castiga si la 17 ani ca Boris Becker, Monica Seles sau Tracy Austin, la 18 ani ca Steffi Graf sau chiar de 2 ori pana sa implinesti 20 de ani ca Chris Evert. De altfel, Monica Seles a castigat nu mai putin de 8 din cele 9 turnee de mare slem inainte sa implineasca varsta de 20 de ani. Un cutit aruncat in spatele ei de un obsedat suporter al lui Steffi Graf a pus capat aproape definitiv acestei serii fabuloase cand Monica nu implinise inca aceasta frumoasa varsta !