Am vizionat de curand serialul american Lucifer care propune o poveste inedita. Exploreaza in cele mai mici detalii dinamica legaturilor unei familii narcisice si ca atare profund disfunctionala (voi explica aceasta eticheta care poate parea nedreapta), totul invelit intr-o metafora biblica. Lucifer, provenit dintr-o fratrie numeroasa asa cum lasa sa se inteleaga firul filmului, plina de rivalitati si conflicte, fiul al unui tata atotputernic, dar cu desavarsire absent (Dumnezeu) si al unei mame extrem de frumoase si seducatoare (Zeita), dar mult prea prezenta, porneste intr-o revolta aproape adolescentina impotriva propriei sale familii si a propriului sau destin.
Dincolo de firul politienesc al serialului, tipic hollywoodian de altfel, povestea cu adevarat interesanta si dilematica este relatia analitica in care Lucifer intra, caci da, cum se putea altfel, complicata lui poveste se deapana pe un divan, in prezenta unei analiste. Surprinzand mai autentic decat alte seriale dinamica unei relatii analitice si fenomenele ei specifice, Lucifer se adanceste intr-o introspectie care il va confrunta cu niste intrebari destul de serioase despre propria lui familie.
Fiul preferat al tatalui sau, se dovedeste a fi si rivalul oedipian cel mai de temut, ca urmare fiind primul care se revolta si isi pretinde o anume independenta. “Pedeapsa” pentru rebeliunea sa este izgonirea din casa tatalui sau si pierderea pretuirii si iubirii acestuia. O parte din travaliul analitic al lui Lucifer se centreaza pe sentimentul sau de profunda nedreptate si pe ura indreptata impotriva tatalui sau. I se pare absurd ca un tatal sa isi alunge fiul din paradis si sa il oblige sa fie “seful iadului”, o metafora numai buna pentru lumea exterioara plina de provocari si alegeri dificile. Cu alte cuvinte, tatal isi obliga fiul sa devina el insusi un practicant al liberului arbitru si sa se descurce de unul singur, pe propria constiinta, intr-o lume incurcata, haotica, libera, fara un supraeu extern care sa fixeze care este limita. Una din intrebarile frecvente ale lui Lucifer catre analista lui este de ce l-a alungat tatal lui? Raspunsul care se contureaza este ca tatal s-a infuriat pentru ca Lucifer si-a permis sa isi exprime foarte poruncitor dorinta lui de putere si in mod implicit de seductie asupra mamei sale. In aceasta ipoteza, izgonirea pare a constitui in mod paradoxal o protectie impotriva incestului. Un alt raspuns este oferit de data aceasta de catre analista lui: poate ca tatal tau ti-a lasat tie de facut partea ce mai neplacuta din toata munca lui. O relatie ambivalenta este cu usurinta evidentiata, intre o dorinta imensa de a-l recupera pe tatal pierdut, puternic idealizat si o ura intensa de a-l distruge o data pentru totdeauna. Daca el nu ar fi existat, nici suferinta pierderii iubirii lui nu ar fi aparut.
Relatia analitica muta insa foarte iscusit accentul de pe ambivalenta fata de tatal sau catre furia pe care i-o poarta mamei sale care l-a tradat, acceptand decizia tatalui sau si prin aceasta tradare l-a abandonat, lasandu-l de unul singur in lupta lui. In cele din urma, aceasta drama pare a fi o rezolvare reusita a Oedipului, care in cazurile lui fericite pastreaza un cuplu conjugal in formula lui originara si produce un adolescent furios. Problema pare a fi aparut aici insa din acest mic detaliu, dar hotarator si anume ca Lucifer este obligat sa traiasca departe de familia si sa isi spuna lui insusi ca nu are nevoie de absolut nimeni, ca el exista de sine statator. Mai mult, sa isi confere o misiune, aceea de a-i forta pe oameni sa isi recunoasca lor insile cele mai ascunse dorinte si de a-i pedepsi pentru transgresarea acestor dorinte. Aflam astfel secretul cel mai teribil al diavolului si anume, acela de a-si fi dorit cu ardoare iubirea si de in absenta ei de a fi construit iluzia ca ea poate fi cu succes inlocuita cu putere.
Cititi si Relatia psihanalitica
O lupta de putere este diferita de o relatie. Puterea presupune un raport de forte sado-masochiste si o eterna oscilatie intre suferinta si placere. Puterea presupune un subiect si un obiect care este pradat de orice caracteristica si nevoie umana. O relatie presupune reciprocitate. O familie narcisica este o “familie dinastie” (asa cum isi numeste Lucifer propria familie), in care nu exista relatii, ci doar raporturi de putere. Puterea si lupta interminabila pentru a o obtine sunt singurele mize ale unei astfel de familii, mize adesea acompaniate de rivalitate atroce, de ura, de distrugere, de umilire, de dispret etc. Drama unei astfel de familii este toti, cu exceptia unuia care este triumfator, vor simti ca sunt “second in the field of one”. In aceste conditii, solutia este “stop caring”, adica o alienare completa a oricarei investiri afective. Carapacea demonica pare a fi fost singura solutia protectoare pentru a inveli o depresie teribila. Dincolo de ea este insa un om.
Metafora biblica propusa de serial lasa loc unor interpretari si reflectii foarte variate. Divanul pare a avea efectul scontat asupra lui Lucifer si anume de a-i puncta foarte clar anumite contradictii pe cat de evidente, pe atat de complicate:
Lucifer: Do you think I’m the Devil because I’m inherently evil, or just because dear ol’ dad decided I was?
Analyst: People don’t have power over us. We give it to them. I think people come here to reinvent themselves, and that’s why I think you’re here. To reinvent yourself.
Lucifer: Why would I mess with perfection?
Analyst: You are his fallen angel, but here’s the thing. When angels fall, they also rise. All you have to do is embrace all that you are.
Lucifer: I can’t.
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
