Myke Tyson, fostul campion mondial la categoria grea – 50 de victorii in 58 de partide, dintre care 44 prin KO -, cocainomanul si alcoolicul, bruta condamnata pentru viol, dar totodata sustinatorul neconditionat al lui Donald Trump, cum a ajuns pana aici?

Si, mai intai de toate, ce anume i se reproseaza? Ca si-a lovit sotia, pe actrita Robin Givens, desigur. Banal in lumea boxului. Ca le-a hartuit pe altele? Inca si mai banal? Cele trei sute de milioane de dolari dobandite cu pumnii? Nu tocmai. Nu, ceea ce nu ii iertam este cinismul sau: nu ii luam in zeflemea fara riscuri pe batranii boxeri de culoare care isi dedica ultimele forte spre a lupta impotriva delicventei juvenile sau a apartheidului. El incarneaza o forma de geniu al raului, plimbandu-si ostentativ dezgustul sau fata de tot, si fata de box, si fata de altii si de sine insusi.

Cititi si Donald Trump la Casa Alba si identificarea cu agresorul. Explicatii psihanalitice

Ceea ce ii iertam chiar si mai putin e faptul de a fi violat o tanara de culoare – ceea ce el a negat mereu – o concurenta la un concurs de frumusete la care el era presedintele juriului, viol pentru care a luat sase ani de puscarie. Sa nu uitam nici acea infruntare mitica in cursul careia a smuls cu dintii urechea adversarului sau, Evander Holyfield.

Nimeni nu a inteles de ce acest bad boy, „Kid Dynamite”, cum l-a supranumit mentorul si tatal sau adoptiv Cus d’Amato, convertit in inchisoare la Islam, a luat partea lui Donald Trump contra doamnei Clinton. Asta pentru ca se uita ca Trump intotdeauna l-a sprijinit si sustinut financiar pe Mike Tyson, inclusiv la procesul pentru viol, fara doar si poate trucat. Pentru ca altfel cum ne-am putea imagina ca o demoazela care stia totul despre brutalitatea lui Tyson – sase plangeri de hartuire sexuala fusesera deja inaintate impotriva lui – l-a urmat cu toata naivitatea in camera 606 a hotelului Canterburry din Indianapolis. Ce a ispasit el in timpul anilor la penitenciarul din Indianapolis a fost mai putin un viol discutabil, cat imaginea terifianta pe care o proiectam asupra-i.

Iar acum, ca a trecut de cincizeci de ani, Mike Tyson recunoaste ca viata sa a fost o enorma harababura. Si doreste sa intoarca pagina trecutului, inclusiv pe cea a boxului:

Lumea il respecta pe luptator, ceea ce am realizat pe ring. Dar mie mi-ar placea ca acest tip sa fie mort, sa nu fi existat niciodata.

Paradoxal, el apreciaza ca a fost victima sensibilitatii sale. Isi povesteste viata in doua carti, Adevarul si numai adevarul si Ambitia de fier: Viata mea cu Cus d’Amato (iunie 2017). Si il evoca, la peste treizeci de ani de la moartea sa, pe acel Cus d’Amato care l-a descoperit si l-a crescut pe cand avea doar treisprezece ani. Dar Cus va muri de pneumonie la cateva luni dupa debutul fulgurant al lui „Kid Dynamite”.

Povesteste si despre columbofilia sa.

Inainte de Gus, porumbeii au fost cei care mi-au salvat viata. Un tip, povesteste el, mi-a furat una dintre pasari, iar cand i-am cerut-o inapoi, a scos-o de sub pardesiu, i-a rupt gatul si i-a picurat sangele pe mine, lasand o pata de nesters in sufletul meu de copil.

Nu va fi singura, dar nimic altceva nu va lasa o urma atat de profunda, nici macar tentativele sale de suicid sau un viol suferit in copilarie. Poate un porumbel sa hotarasca soarta unui barbat? Mike Tyson inca isi pune aceasta intrebare – insolubila, bineinteles.

Roland Jaccard

este scriitor. Nihilist, a fost un apropiat al lui Cioran şi Louise Brooks. A scris mult despre psihanaliză. Trăieşte la Paris.

Toate articolele acestui autor