Angelika Hartmann (Senta Berger), pensionara si fosta directoare de liceu, traieste intr-o vila burgheza dintr-o suburbie a Münchenului. In ultima vreme, e tot mai singura in casa ei spatioasa, cu o gradina tot mai paraginita. Sotul ei (Heiner Lauterbach, care face si rolul cel mai convingator) este un profesor-chirurg ce isi neaga varsta prin orice mijloace (inclusiv prin injectii pentru intinerirea pielii faciale) si care isi petrece mai tot timpul la spital, in sectia de ortopedie; iar seara perfera sa bea la club, in compania prietenului sau, un medic estetician inconjurat de mai tinerele sale paciente. Cei doi copii ai cuplului Hartmann dau, si ei, destul de rar pe-acasa. Fiica (Palina Rojinski) e o studenta intarziata si debusolata la psihologie, iar baiatul este un avocat carierist (Florian David Fitz), proaspat divortat, care nu nu isi mai gaseste timp sa stea de vobra cu copilul sau, un preadolescent cu probleme scolare.

Lucrurile o iau razna, in filmul Bun venit in Germania, din momentul in care Angelika decide sa gazduiasca un emigrant nigerian, alungat din tara lui de factiunea islamist-extremista Boko Haram, care i-a decimat intreaga familie. Sosirea lui Diallo (jucat de belgianul Eric Kabongo) in mijlocul familiei Hartmann e ca o oglinda pusa in fata familiei noastre bavareze, ca un turnesol ce coloreaza relatiile ipocrite si disfunctionale din miezul acestei familii-prototip pentru clasa de mijloc din Germania de azi.

Toate aceste tensiuni familiale si sociale care dau, pe rand, in clocot sunt deghizate de o poleiala de gaguri si coincidente pline de haz, dar si de o lumina neverosimil de calda si radianta care invaluie orasul de pe Isar, filmat in mai multe randuri de sus, ca intr-un documentar turistic. E ca si cum regizorul si scenaristul german Simon Verhoeven tine cu tot dinadinsul sa indulceasca fiecare lingurita amaruie pe care ne-o serveste: fie ca e vorba de tema azilantilor, fie de imbatranire sau de ipocrizia sociala.

Cititi si Psihanaliza fiicei unui ofiter SS

E graitoare, de pilda, scena in care tanarul medic jucat de austriacul cu radacini tunisiene Elyas M’Barek isi regaseste iubirea din adolescenta (care e taman fiica Hartmannilor) si cei doi merg pe o terasa, bucurandu-se de panorama Münchenului intr-un romantic apus de soare. Si, brusc, medicul nostru incepe o tirada despre toleranta, luata parca din gura doamnei Merkel:

Toata criza asta (a refugiatilor – n.n.) ne-a determinat poate ca, o data ajunsi aici, sa stim mai bine cine suntem si cine vrem sa fim.

Bun venit in Germania este si nu este o comedie: e o ”comedie cu imigranti” si cu rasturnari hazlii de situatie, dar cosmarurile posttraumatice ale lui Diallo sau impasurile relationale ale Hartmannilor numai de ras nu sunt. La fel, este si nu prea este un film de critica sociala: personajele (de exemplu: batranica nazista din vecini sau extremistul islamist de la azilul din oras), oricat de reprezentative si graitoare sunt pentru Germania (si Europa) de azi, sunt prea caricaturale, ca sa le iei realmente in serios. Cu o singura exceptie: refugiatul Diallo pare, prin replicile rostite intr-o germana stangace, dar si prin reactiile sale afective, singurul personaj real, singurul ins care se poarta firesc si uman intr-o familie care, prin forta imprejurarilor, se transforma intr-o ”casa de nebuni”.

Despre tulburarea de stres posttraumatic cititi si Efectele abuzului asupra copiilor si adolescentilor

* Comedia germana Bun venit in Germania (Willkommen bei den Hartmanns) ruleaza in cinematografele din Romania incepand din 22 septembrie a.c.

Victor Popescu

este filosof si jurnalist specializat in etica mass-media.

Toate articolele acestui autor