Capcana freudiana a lui Maigret

– In fata unei serii de crime ca aceasta, reactia fiecaruia este sa spuna ca e vorba de un maniac sau de un nebun. Grosso modo, e adevarat. A ucide cinci femei in conditiile in care au fost comise cele cinci asasinate, fara vreun motiv aparent, si sa le sfasii apoi hainele nu inseamna sa ai un comportament de om normal asa cum ni-l imaginam noi. De ce si cum a inceput totul constituie o problema foarte complexa, la care e greu de gasit raspuns. Aproape in fiecare saptamana sunt chemat in calitate de expert la un proces. In cursul carierei mele, am vazut simtul responsabilitatii in materie criminala evoluand cu o rapiditate atat de mare, incat, dupa parerea mea, toate conceptiile noastre despre justitie s-au schimbat ori au fost zdruncinate profund. Pe vremuri eram intrebati:

In momentul crimei, acuzatul era raspunzator de faptele sale?

Iar cuvantul responsabilitate avea un sens destul de precis. Astazi ni se cere sa evaluam responsabilitatea Omului, cu O mare, in asa masura incat am deseori impresia ca nu magistratii si juratii hotarasc soarta unui criminal, ci noi, psihiatrii. Numai ca, in majoritatea cazurilor, nu stim mai mult decat profanii. Psihiatria e o stiinta atata timp cat exista traumatism, tumoare, transformare anormala a unei glande sau a unei functii. In astfel de cazuri, intr-adevar, putem declara cu toata convingerea ca omul este sanatos sau bolnav, raspunzator de actele sale sau iresponsabil. Dar acestea sunt cazurile cele mai rare si cei mai multi dintre acesti indivizi se afla in azile. Ceilalti – precum, probabil, si cel despre care vorbim – de ce actioneaza diferit de semenii lor? Cred, domnule comisar, ca in privinta asta stiti tot atat, daca nu mai mult decat noi.

Doamna Pardon se apropiase de ei cu sticla de armaniac.

– Continuati, domnilor. Si noi suntem ocupate cu schimbul de retete culinare. Inca putin armaniac, domnule profesor?

– O jumatate de paharel.

Isi continuara astfel discutia, invaluiti intr-o lumina la fel de blanda ca ploaia care cadea afara, pana dupa unu dimineata. Maigret nu retinuse tot ce se discutase in acea lunga conversatie, care se abatuse deseori spre subiecte paralele.

Isi amintea ca Tissot spusese, de exemplu, cu ironia unui om care are o veche rafuiala:

– Daca m-as lua orbeste dupa teoriile lui Freud, Adler si chiar ale psihanalistilor de astazi, n-as ezita sa spun ca omul nostru e un obsedat sexual, desi nici una dintre victime nu a fost agresata sexual. As putea si sa vorbesc despre complexe, sa merg pana la impresii din copilaria individului…

– Respingeti aceasta explicatie?

– Nu resping nici una, dar ma feresc de cele prea facile.

– Nu aveti nici o teorie personala?

– O teorie, nu. Poate o idee, dar marturisesc ca mi-e putin teama sa va vorbesc despre ea, pentru ca nu uit ca dumneavoastra purtati pe umeri raspunderea anchetei. E adevarat ca aveti umeri la fel de lati ca ai mei. Fiu de taran, nu?

– Din Allier.

– Eu din Cantal. Tatal meu are optzeci si opt de ani si inca mai lucreaza la ferma lui.

Ai fi putut jura ca era mai mandru de asta decat de titlurile lui stiintifice.

– Mi-au trecut prin mana multi alienati sau semialienati, ca sa folosesc o expresie mai putin savanta, care au comis acte criminale si, in materie de constante, cum ati spus mai adineauri, exista una pe care am descoperit-o aproape intotdeauna la ei: o nevoie constienta sau inconstienta de a se afirma. Intelegeti ce vreau sa spun?

Maigret facu semn ca da.

– Aproape toti, pe buna dreptate sau nu, au fost considerati mult timp, in anturajul lor, niste fiinte fara vlaga, mediocre sau retardate si s-au simtit umiliti. Prin ce mecanism aceasta umilinta, mult timp refulata, izbucneste brust sub forma unei crime, a unui atentat, a unui gest oarecare de sfidare sau de bravada? Nici eu si nici colegii mei, dupa cate stiu, nu am reusit sa stabilim. Ceea ce spun aici poate ca nu e ortodox, mai ales rezumat in cateva cuvinte, dar sunt convins ca cele mai multe dintre crimele considerate ca fiind fara motiv, si mai ales dintre crimele in serie, sunt o manifestare a orgoliului.

Maigret cazuse pe ganduri.

– Asta concorda cu o remarca de-a mea, murmura el.

– Care?

– Ca, daca criminalii, mai devreme sau mai tarziu, nu ar simti nevoia sa se laude cu faptele lor, ar exista mult mai putini in inchisori. In cazul unei crime cu jaf, stiti unde cautam in primul rand faptasul? Pe vremuri, in casele de toleranta; astazi, cand ele nu mai exista, in paturile femeilor mai mult sau mai putin usoare.

[…]

Voi merge si mai departe, domnule comisar, si acum nu mai vorbeste medicul-sef de la Sainte-Anne, pentru ca ma indepartez prea mult de teoriile oficiale. Indivizii de genul celui pe care il cautati sunt imbolditi, fara sa-si dea seama, de nevoia de a fi prinsi, si asta e tot o forma de orgoliu. Nu suporta gandul ca oamenii din jurul lor continua sa-i considere niste fiinte obisnuite. Trebuie sa strige in fata tuturor ce-au facut, de ce-au fost in stare. Asta nu inseamna ca se lasa prinsi intentionat, dar, aproape intotdeauna, pe masura ce crimele lor se inmultesc, isi iau tot mai putine masuri de precautie, par sa sfideze politia, destinul. Unii mi-au marturisit ca arestarea a fost pentru ei o adevarata usurare.

– Si eu am avut parte de marturisiri asemanatoare.

[…]

Doua minute. Se calculase ca asasinul avea nevoie doar de doua minute si, daca se misca repede, poate ca i-ar fi fost de ajuns si mai putin.

Ce-l impingea, dupa comiterea crimei, sa sfasie hainele victimei?

Nu se atingea de aceasta. Nu lasa descoperite, ca in unele cazuri cunoscute, partile sexuale. Sfasia panza cu lovituri puternice de cutit, cuprins de un fel de furie, ca un copil care vrea sa rupa o papusa sau care calca in picioare o jucarie.

Tissot pomenise si el de asta, dar cu reticenta. Se simtea ca ar fi fost tentat sa adopte unele teorii ale lui Freud si ale discipolilor acestuia, dar ai fi spus ca i se parea ceva prea facil.

– Ar trebui sa-i cunoastem trecutul, inclusiv copilaria, sa-i gasim socul initial, de care poate ca si el a uitat…

Fragment din Capcana lui Maigret de Georges Simenon, trad. de Nicolae Constantinescu, Editura Polirom, 2007, pp. 42-47, 73

Cititi si Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii