Reteta orwelliana din 1984 nu s-a invechit prea mult. Ea a fost folosita cu succes si in romane recente young adult, ca de exemplu Divergent, descriind o societate permanent supravegheata si uniformizata, in care membrii se impart in caste, in functie de aptitudini in mod precis determinate. Nici in romanul lui Margaret Atwood, The Handmaid’s Tale (Povestea slujitoarei), nu se tolereaza vreo abatere de la niste tipare prestabilite. Femeile sunt fie Slujitoare (handmaids – concubine imbracate in rosu), fie fac parte din categoria Marta (ocupandu-se cu sarcinile domestice si imbracate in verde), fie sunt Sotii (imbracate in albastru) sau Matusi (un fel de supraveghetoare insarcinate cu educarea slujitoarelor).
The Handmaid‘s Tale se centreaza pe o femeie fortata sa serveasca drept Slujitoare in casa unuia dintre comandorii ce conduc regimul totalitar, statul religios Gilead, care pune stapanire pe America, legitimandu-se ca detinator al adevarurilor Bibliei. Offred, al carei nume vine de la ”of Fred”, numele comandorului in familia caruia este fortata sa slujeasca, ramane anonima in cartea lui Atwood, un roman remarcabil prin crearea unui monolog interior al eroinei, la timpul prezent. Fluxul gandurilor lui Offred este la inceput ezitant, mutilat pana la cvasiamnezie de experientele traumatice la care este supusa, inregistrand apoi un crescendo si o dureroasa claritate, pe masura ce amintirile vietii normale de dinaintea regimului Gilead sunt relatate. Offred este pretioasa pentru regim datorita fertilitatii ei si e folosita ca atare, fiind redusa la un statut primordial si animalic – scopul ei este acela de-a aduce pe lume un copil care va apartine de drept comandorului si nevestei lui.
Nu este poate de mirare ca romanul distopic al lui Atwood, publicat in 1985, a fost adaptat recent intr-un serial de succes, al carui prim sezon tocmai s-a incheiat. Accentul cade in mod previzibil mai putin pe textul feminist al cartii lui Atwood si mai mult pe spectrul generalizat al unei societati fundamentaliste instaurate de un grup terorist. Mesajul initial al cartii este actualizat, iar serialul se axeaza in mod acut pe impactul terorismului asupra tuturor categoriilor sociale, punand in relief nu numai problema femeilor reduse la servitute, ci si a barbatilor ce sunt fortati sa se adapteze unui regim totalitar. In mod actual, serialul se centreaza si pe personaje homosexuale, fortate sa traiasca in mod poate si mai dureros cosmarul uniformizant al unei societati care condamna in mod brutal relatiile cu persoane de acelasi sex.
Romanul lui Atwood a mai cunoscut o adaptare in anii ’90 cu regretata Natasha Richardson in rol principal si cu un scenariu scris de cunoscutul dramaturg Harold Pinter. Este de remarcat ca varianta recenta pentru televiziune reuseste mai bine decat filmul din ’90 sa capteze sumbrul totalitarismului descris de Atwood. Serialul pastreaza in mod nimerit monologul interior al personajului principal sub forma de voice-over, o tehnica ce creeaza iluzia unei conexiuni mai intime cu privitorul. De altfel, serialul iti propune un mesaj visceral si direct, adaptat epocii new media. Mesajul este desigur simplu: Priveste. Ai putea fi tu! Asta ti s-ar putea intampla tie!
Serialul traieste in mod spectaculos prin imaginile ce accentueaza in mod subtil contrastele dintre culorile rezervate diverselor categorii, prin tensiunea scenariului bine manuit si jocul actoricesc al celor din distributie (Elizabeth Moss – care nu apare la fel de fragila ca Natasha Richardson in ecranizarea anterioara, ci proiecteaza o duritate realista de animal incoltit; Joseph Fiennes – care joaca un tortionar nuantat, care devine periculos de fermecator; Ann Dowd ca Aunt Lydia – o combinatie infricosatoare de sadism si duiosie materna; si, nu in ultimul rand, vibranta Samira Wiley, care o joaca pe Moira, prietena rebela al lui Offred). Este vorba fara indoiala de o adaptare (si update) de succes a cartii, dar, desigur, serialul ramane in mod iremediabil o adaptare.
Este in mod cert imposibil pentru o adaptare sa fie perfect fidela originalului si, de altfel, faptul ca este vorba de un serial de televiziune presupune automat anumite schimbari legate de extinderea firului narativ al romanului si dezvoltarea personajelor… Ceea ce insa este interesant de remarcat cu privire la aceasta adaptare este o schimbare vadita a tonului scriiturii lui Atwood (lucru vizibil mai ales in a doua jumatate a serialului). In timp ce cartea scriitoarei canadiene adopta un ton disperat si infrant, de lipsa de speranta, serialul aduce accente optimiste: sotul lui Offred, ucis de teroristi in carte, este in mod miraculos salvat; Moira, prietena eroinei, reuseste, in serial, sa fuga in Canada, desi in carte isi petrece zilele fara scapare intr-un bordel, iar in ultimul episod al primului sezon, Offred, impreuna cu celelalte slujitoare, ia atitudine impotriva regimului, refuzand sa participe la o lapidare…
Desigur acestea sunt accente de soap opera care apar inevitabil intr-un serial si sunt greu de evitat. Ce este definitoriu dupa mine acestei adaptari a romanului lui Atwood este subtextul optimist – un mesaj de speranta (prezent si in prima ecranizare a filmului) pe care cartea nu il ofera de fapt. Romanul lui Atwood este dur si dezolant, cu final deschis – o anatomie amara a gandurilor unei fiinte fortate sa se adapteze unei realitati absurde si grotesti pana la rizibil. Serialul, in schimb, proiecteaza o putere si un optimism pe care vrea sa le transmita privitorilor secolului douazeci si unu – Da, ar putea fi vorba de tine, dar, vezi tu, pana la urma nu vei fi infrant/a. Vei izbandi!
Mi se pare important ca, la finalul primului episod, Offred, care in carte ramane anonima, isi comunica in mod incisiv numele – June. Numele au, desigur, o forta nemaipomenita. Iti arata ca, de fapt, tu nu vei fi putea fi niciodata total infrant/a… Nolite te bastardes carborundorum (Nu-i lasa pe ticalosi sa te calce in picioare) este o propozitie intr-o latina parodica, amestecata cu engleza, care se vehiculeaza in romanul lui Atwood. Serialul foloseste pana la urma aceasta propozitie la modul literal, ignorandu-i aspectul hibrid si, astfel, nereusind sa capteze ironia atwoodiana.
Ruxandra Visan
este conferentiar la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine a Universitatii Bucuresti.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
