Recomandari diagnostice
Studii recente americane au raportat rate duble de crestere a diagnosticarii cu ADHD fata de deceniul precedent la adolescenti. In 2003, 5,8 milioane de copii prescolari si adolescenti americani aveau ADHD, iar cifrele sunt in crestere.
In 2011, The American Academy of Pediatrics (AAP) a facut noi recomandari de diagnostic, tratament si management al ADHD, subliniind importanta unui diagnostic precoce si acurat:
- Aria de diagnostic se extinde de la intervalul standard de 6-12 ani la cel de 4-18 ani.
- Evaluarea pentru ADHD se face oriunde problemele de comportament si/sau invatare se asociaza celor trei mari grupe de simptome ale ADHD – deficit de atentie, hiperactivitate si impulsivitate.
- Comportamentul se urmareste pe scara larga, in contexte de functionare multiple, acasa, gradinita/scoala, comunitate, si de catre mai multe persoane, cu diverse roluri. De regula, copiii cu ADHD pricinuiesc necazuri serioase chiar de la inceput si ajung sa fie dati afara din mai multe clase pregatitoare.
E necesara o discriminare mai buna a ADHD, mai ales la varste foarte mici, astfel incat doar cazurile cu adevarat severe sa fie tratate prin medicatie si, in general, sa fie selectati doar aceia care au ADHD, nu alte tulburari psihiatrice.
 |
| Foto: Jeffreydachmd.com |
In plus, cercetatorii americani atentioneaza asupra unui caz aparte de diagnostic, si anume cel care combina ADHD cu trasaturi autiste (statistic, aproape 1 copil cu ADHD din 5); aici comportamentele sunt pregnant perturbatoare, dificultatile sociale si de invatare sunt de asemenea marcate, iar simptomele sunt colorate de tulburari de dispozitie si anxietate. Aceste cazuri cer un management diferit, focusat pe dificultatile sociale si problemele de limbaj.
Miza punerii unui diagnostic – chiar si acolo unde ADHD se manifesta in forme usoare – este ca simptomele ADHD pot deveni debilitante la varsta adulta. ADHD afecteaza in diferite proportii invatarea, performanta scolara si relatiile sociale. In lipsa tratamentului comportamental sau, in cazuri severe medicamentos, functionarea este scurtcircuitata pe toate aceste arii.
Supradiagnostic sau constientizare?
Recunoasterea de data recenta a ADHD ca tulburare psihiatrica de lunga durata, persistand si la varsta adulta, a stimulat eforturile de interventie timpurie si de cautare a unor indicatori predictivi pentru evolutia pe termen lung.
Cercetatorii americani au pus doua intrebari-cheie: cand se poate pune un diagnostic valid si pe ce baza evaluam comportamentele dintr-un anumit moment al dezvoltarii ca fiind ADHD?
- Varsta cea mai mica (4,5 ani) se loveste de oportunitatea diagnosticului si tratamentului aferent pe fondul imaturitatii neuropsihice, riscul fiind ca medicatia aplicata pe un creier in dezvoltare sa il perturbe ireversibil, pe langa efectele adverse propriu-zise la nivelul organismului ca intreg (insomnii, scaderea apetitului, afectarea cresterii in inaltime, probleme cardiace).
- Varsta cea mai mare a adolescentei se poate confrunta cu aceiasi dificultate a imaturitatii neuropsihice, daca tinem cont de cresterea ratei de diagnostic pentru adolescentii intre 15 si 17 ani, asa cum a fost raportata de studiile statistice americane, si nu neaparat pentru cei mai varsta (de 18 ani).
Dar aici e discutabil, pentru ca, anterior, varsta cea mai mare pentru diagnostic era de 12 ani; or aceasta varsta a crescut, ceea ce poate insemna ca, invers, acesti copii sunt prea in varsta, deci in cazul lor diagnosticul nu poate decat sa se confirme.
In aceste conditii, concluzioneaza autorii studiilor, poate ca ar fi cazul sa cercetam mai atent categoriile nou diagnosticate.
De exemplu, ADHD a inceput sa fie diagnosticat cu o frecventa din ce in ce mai mare la fete, or ADHD este considerata o tulburare preponderent masculina. Simptomele nu mai sunt insa dintre cele zgomotoase, ci unele mai subtile, precum izolarea sociala.
Un alt exemplu este ca copiii de ambele sexe ce ating pragul de varsta pentru incadrarea la gradinita/scoala mai devreme sunt diagnosticati cu o frecventa mai mare decat colegii lor ceva mai in varsta.
De unde rezulta ca, pe o parte, prin prisma imaturitatii psihice, ADHD ar putea fi supradiagnosticat, (ultimul exemplu), iar pe de alta, prin prisma identificarii unor simptome specifice, mai bine constientizat (primul exemplu), deci justificat in calitate de diagnostic.
Cititi si ADHD la Arad: Inca un caz de discriminare in scoala
Tipologiile ADHD. Centrarea pe biologie, nu pe simptome
Confruntati cu dificultatile de diagnostic, cercetatorii americani au incercat sa gaseasca corespondentele temperamentale – mai fundamentate biologic – ale celor trei mari categorii de comportamente ADHD: predominant neatent, predominant hiperactiv-impulsiv, respectiv simptomatologie combinata.
 |
| Foto: Center for Educational Neuroscience |
Ipoteza lor era ca o tipologie temperamentala ar fi o predictie mai acurata a evolutiei ADHD pe termen lung, in sensul de ameliorare sau de inrautatire a simptomelor cu trecerea timpului.
Cum temperamentul se contureaza devreme in dezvoltare, ca fond profund biologic al personalitatii adulte, el poate fi un bun reper pentru modul in care ADHD – ca stare neurobiologica – intervine destabilizandu-l sau conlucrand cu el.
Aflati de ce Fetele cu ADHD sunt de doua ori mai predispuse la obezitate
Astfel ca cercetatorii au pus parintilor unor copii intre 7 si 11 ani intrebari din urmatoarele categorii: daca le place in mod deosebit activitatea fizica, daca se iau la harta; daca, dimpotriva, sunt calzi si prietenosi; sau daca se infurie usor si devin frustrati cand fac vreo greseala. Apoi au grupat raspunsurile, identificand trei grupuri de copii: cei cu ADHD usor, cei cu ADHD exploziv si cei cu ADHD iritabil.
Concluziile lor au fost urmatoarele:
- Copiii cu ADHD usor prezentau toata gama de simptome, insa temperamental erau asemanatori copiilor fara acest diagnostic.
- Copiii cu ADHD exploziv erau inalt excitabili, extrem de energici si exuberanti.
- Copiii cu ADHD iritabil aveau nivele ridicate de furie, frica si tristete, si erau greu de linistit.
Cercetatorii au masurat diferentele si la nivelul activitatii creierului si al frecventei cardiace.
De exemplu, in cazul tipului iritabil de ADHD, doua regiuni ale creierului, amigdala, respectiv insula anterioara nu se sincronizau la fel de bine precum la celelalte tipuri si de aceea nu puteau conlucra eficace pentru reglarea emotiilor.
Un an mai tarziu, aceiasi copii au fost din nou grupati: peste 70 la suta dintre cei clasificati initial ca explozivi sau iritabili s-au incadrat la fel, ceea ce indica o stabilitate destul de mare in timp a acestor tipuri.
Studiul, de altfel unul de mica amploare, este doar un mod de a abordare a clasificarii ADHD, nu o clasificare diagnostica in sine. Propune o directie de evaluare a severitatii ADHD in raport cu agravarea in timp si degenerarea in alte tulburari psihiatrice (tulburari de dispozitie, de anxietate), fiind o masura indirecta, calitativa a severitatii diagnostice.
Sursa: https://www.livescience.com/53024-us-kids-adhd-diagnosed.html
