Am vizitat recent la Berlin Muzeul „Martin Gropius” pentru a viziona expozitia pictorului Lucian Freud denumita generic Closer. Il mai intalnisem pe nepotul lui Sigmund Freud la muzeul dedicat bunicului sau din Viena si impresia fusese una foarte puternica, o arta care iti strapunge ochii si iti patrunde in adancul mintii. De data aceasta, avand mai mult ragaz, am reflectat asupra unor particulariti ale creatiei pictorului si asupra ecoului produs de picturile sale. Primul gand a fost acela ca expozitia are un titlu foarte potrivit, Closer (Mai aproape), incercarea de a privi de la distanta fiind una imposibila. Simti nevoia de a te apropia mai mult si mai mult, ca si cum imaginea are un efect hipnotic. Dar efectul nu este dat de formele desenate, ci, intr-un mod foarte interesant, de caracterul static al desenelor, dorinta de a te apropia din ce in ce mai mult venind din curiozitatea de a vedea ce fac de fapt acele personaje imuabile.
Cititi si Lucian Freud a incetat din viata
La o prima impresie personajele par destul de impersonale. Corpul troneaza suspendat intr-un spatiu si timp aleatoriu, expus in punctele sale cele mai vulnerabile. Aerul impersonal este contrariant intrucat pictorul obisnuia sa isi ia drept model cele mai apropiate persoane din viata lui (mama, fiica, sotiile, prietenii etc.).
Pictez oameni nu pentru ceea ce sunt, nu in ciuda a ceea ce sunt, ci doar asa cum se intampla sa fie. Nu cred ca exista vreun anume sentiment pe care sa il lasi deoparte.
Figurile umane sunt atat de pregnante, incat realismul lor pare aproape caricatural, in ciuda detaliilor minutioase care transpar. Personajele par intr-o stare absenta, reusind totusi sa transmita un disconfort ce provine dintr-o tristete nedefinita sau dintr-o poveste nespusa. Multe dintre ele sunt puternic sexualizate, dar sexualitatea nu are o valenta erotica, ci este apanajul unei stari maladive, aproape a unei depresii pervertite prin salbaticia cu care este expusa fatis.
Pictez doar oameni care imi sunt apropiati. Pentru mine, a picta oameni goi, indiferent daca sunt amanti, copii sau prieteni, nu este niciodata o situatie erotica. Modelul meu si eu suntem implicati in a realiza o pictura, nu in a face dragoste.
Portretele si peisajele invoca un soi de alerta mentala, totul pare a fi privit de zeci de ori, ca si cand ai trece creionul iar si iar peste o litera sau un cuvant, pana cand ingrosarea lui il face imposibil de evitat, dar si greu de recunoscut.
Niciodata nu poti fi suficient de constient. Am considerat ca observand, pot face ceva in felul meu, intr-un fel in care nu a mai fost vazut sau observat inainte. Munca mea este pur autobiografica.
Lucian Freud s-a nascut in 1922, fiind al doilea copil al lui Ernst Freud, fiul cel mai mic al lui Sigmund Freud. Despre bunicul sau, pictorul isi aminteste ca era “minunat de intelegator”, dar afirma ca nu a citit mare lucru din opera sa si ca nici nu a simtit o mare influenta dinspre el. Cea mai puternica amintire despre bunicul sau este ca acesta il facea mult sa rada. O data cu izbucnirea razboiului, familia pictorului a emigrat in Anglia, unde el si-a putut continua studiile si incepe cariera.
Cititi si Lucian Freud, un bad boy
O cautare zbuciumata a scopului artei sale il conduce pe Lucian Freud la afirmarea principiului sau artistic: scopul sau este sa spuna adevarul, chiar daca acesta aduce cu sine o privire cruda si o duritate neimblanzita de sentimente. In ciuda celor spuse de pictor cu privire la influenta gandirii bunicului sau, inventatorul psihanalizei, nu ne poate scapa atentiei ca si scopul declarant al lui Sigmund Freud era acela de a afla adevarul despre ceea ce suntem noi insine. In 1932, in celebra corespondenta cu Albert Einstein, De ce razboi?, Sigmund Freud scria:
Nu mai consider ca fiind unul dintre meritele mele faptul ca intotdeauna, in masura posibilului, spun adevarul; a devenit deja profesia mea sa fac acest lucru.
Cititi si Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
Si poate ca o alta similaritate cu menirea bunicului sau este chiar urmatoarea afirmatie a lui Lucian Freud:
Ma simt mai mult nemultumit decat indraznet. Nu este ca si cum as abandona ceva drag mie, cel mai mult vreau sa descopar ceva necunoscut mie.
Foarte interesanta este marturia pictorului despre alegerea sa de a o picta in mod repetat pe mama sa. Dupa moartea tatalui sau, aceasta a suferit o depresie puternica. Iata ce povesteste despre acele momente Lucian Freud:
A incercat sa se sinucida dupa moartea tatalui meu. A facut o treaba excelenta, dar a fost gasita de sora ei, care locuia alaturi, si readusa inapoi la viata, desi era aproape moarta. Dupa acest moment, desi mama mea era intr-o stare fizica buna, era sanatoasa, pretindea mereu ca este foarte bolnava. In fapt, se simtea extrem de deprimata pentru ca era inca in viata, desi ea luase decizia sa moara. Am inceput sa o pictez pentru ca isi pierduse interesul pentru absolut orice, chiar si pentru mine. Inainte o evitam pentru ca era atat de intuitiva, incat simteam ca prezenta ei imi ameninta intimitatea… am incercat sa o inveselesc, sa ii dau ceva de facut. O luam in fiecare dimineata sau trimiteam pe cineva sa o ia si am facut asta timp de 8-9 ani, pana cand a murit.
Cititi si Cum si-a dorit Sigmund Freud sa moara
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
Foto: Lucian Freud, Naked Man On A Bed, gravura, 1987, Berlin Art Link
