Conflictul estetic in Moartea la Venetia

Moartea la Venetia de Thomas Mann surprinde debutul si accelerarea destramarii artei si personalitatii lui Gustav von Aschenbach, un scriitor la mijlocul vietii, proaspat innobilat.
Pana intr-o buna zi cand cadenta scrisului se rupe si intre el, cel adevarat, si arta sa mestesugita se casca o prapastie, viata si maiestria lui artistica formasera un tot; un intreg perfect al frumusetii formei si moralitatii unui caracter ireprosabil, produsul rezistentei autoimpuse contra oricarei extravagante stilistice si exagerari a ideilor, si, peste toate, a trecerii dincolo de orice abis, fie el al cunoasterii ce se elimina singura, sau al slabiciunii corpului, in decaderea si senzualitatea lui.

In plin proces de creatie isi da seama ca opera sa nu poate ajunge la perfectiune fara pasiunea ce leaga ideile de emotii, fara acea bucurie si usurinta a lipsei de straduinta, a indiferentei morale de a trai pur si simplu. Dar acestea sunt doar gandurile sale, caci in realitate pentru el, cel care nu poate nici sa scrie si nici sa doarma, s-au rupt ritmurile, cel intre veghe si somn, si cel dintre lumea reala si cea interioara. In plimbarea lui departe de casa intalneste un strain calator si vrea sa stie de unde a aparut deodata, insa infatisarea lui ciudata si privirea lui in departare il arunca imediat in visare si starneste in el dorul de a calatori, de a vedea lumea larga, cu tot ce se afla pe suprafata si inauntrul ei.

Vede o lume primitiva, exotica, luxurianta, si ademenitoare, insa mlastinoasa, incalcita si primejdioasa, cu tigrul la panda scanteind in mijlocul ei. Amintindu-si de Venetia ca inchegand aceasta lume pentru el si, odata ajuns aici, descoperindu-l in inima ei, la tarmul marii, pe Tadzio, un adolescent polonez de o frumusete desavarsita, incearca sa le integreze artei sale si unei vieti noi, regenerate, a candorii renascute. Dar, in ciuda farmecului ei de poveste, a unei civilizatii ce stie sa lase loc jocului si vietii tihnite, Venetia isi arata o alta fata, a decadentei si a degradarii, cu putreziciunea lagunei si sirocco-ul sufocant, cu coruptia localnicilor si prefacatoria perversa a artistilor fara talent si, in final, cu holera extinzandu-se cu repeziciune in cuprinsul ei.

Pe alta parte, Tadzio, dintr-o oglindire a frumusetii simbolice intr-un chip si trup de om, servind ca model oricarei opere de arta, se transforma intr-un obiect al dorintei, al betiei simturilor si al ratacirii mintii pentru un Aschenbach care se priveste in oglinda si nu mai vede un artist celebru, ci un batran dezgustator. Scrisul in prezenta muzei sale si cugetarile sale despre frumusete si puterea ei de a imboldi moralitatea si creativitatea nu-i pot diminua pasiunea si nici domoli nelinistea de a-l pierde pe Tadzio. Nedispus sa-l avertizeze ca pe un strain in necunostinta de cauza, il urmareste peste tot. In ziua in care il pierde pe stradute se contamineaza din neglijenta ca a doua zi, in ziua plecarii acestuia din Venetia, agonizand, sa-l urmeze prin moarte.

Foto: https://pixabay.com/

Cititi si Sublimarea si conditiile pactului cu Diavolul in Doctor Faustus

               
                                                                              

Devenirea unui artist

Talentul si mostenirea strabunilor sai, toti inalti functionari ai statului, severi si constiinciosi, ii creasera o datorie, o misiune si el a trebuit sa se modeleze conform ei, sa impace in el un moralist cu un artist, sa zugraveasca frumusete pe chipuri aspre si chinuite de eroi. Izvorul firii sale impulsive de artist venea de la mama sa, fiica unui muzician. Inca de tanar fusese preocupat de problema artei, de caracterul ei indoielnic permitand absurdul cel mai grosier. Se impunea cunoasterea cea mai patrunzatoare pentru a vedea in miezul ei, a afla cat adevar contine, si daca, pana la urma, acesta este de gasit acolo. Totusi, credea Aschenbach, cunoasterea singura, lipsita de stil si nepasatoare fata de orice frumusete devine doar ingaduinta raului si a ticalosiei. Asa ca frumusetea si moralitatea trebuie sa stea pe un teren comun si chiar sa se nasca una din alta. Aschenbach era inca prea tanar si, impetuos si taios, nu tinea cont mai ales de una sau de cealalta. In viata sociala nu capatase tinuta, era abrupt in reactii si fara maniere. Arta sa neglija inocenta frumusetii pentru a da glas doar problematicului, discutiilor antitetice despre probleme arzatoare ale civilizatiei sau ale gustului. In acelasi timp, nu putea sa nu recunoasca ca orice opera de arta, fie ea o cearta aprinsa de la un capat la altul sau o confruntare, are nevoie sa fie frumoasa, prin simetrie si stil, altfel nu transmite. De aceea el s-a slefuit pe sine fara mila, jertfindu-se, lucrand cu o ravna aproape peste puteri si tocind in el aproape orice slabiciune sufleteasca sau a corpului, orice precipitare facila a tineretii nestiutoare. Nefiind un mare talent si nici un om robust din fire, opera sa nu a venit de la sine, ca dintr-o larga respiratie si o forta concentrata, ci ca o suma bine mestesugita de inspiratii marunte. Ajunsa odata cu el la maturitate, opera sa a capatat masivitate clasica, o perfectiune stilistica statica care, impinsa dincolo de limita sa, il dezgusta acum pe artistul pornit in cautarea unei autenticitati mai vii, mai apropiate sufletului sau. Totodata, el e marcat de un dor mult mai profund, al uitarii de sine si al imersarii in departarile fara de sfarsit ale marii (mama?), pe care o iubea

Aici scrisese in trecut pagini inspirate, dar tot aici se imbolnavise, fiind nevoit sa plece degraba, fara a fi gustat ce inseamna Venetia pe de-a intregul.

Acum insa, intalnindu-l aici pe Tadzio, ii pare ca nicaieri pe lume nu este mai bine si ca traieste intr-o lume de vis, fara delimitare spatiala, unde doar ritmicitatea timpului da consistenta existentei.     
                                             

Psihanalistul Donald Meltzer in Apprehension of Beauty: The Role of Aesthetic Conflict in Development, Art, and Violence (Karnac Books Ltd, 1988) a definit conflictul estetic ca ruptura dintre impactul frumusetii exterioare a mamei si interiorul sau enigmatic care se cere elaborat prin imaginatie creativa. Tolerarea lui, ca tolerare a necunoscutului, incertitudinii si imprevizibilitatii obiectului iubirii, permite tranzitia de la valorile schizoid-paranoide egocentrice (confort personal, putere, succes, senzualitate)  la cele depresive ale preocuparii pentru ceilalti (binele, frumusetea, forta morala, generozitatea). 

Moartea la Venetia cuprinde o varietate de forme ale conflictului estetic care in persoana lui Aschenbach se joaca intre frumusetea exterioara, senzuala a operei de arta si interioritatea, continutul si sursele sale in moralitatea artistului, in demnitatea si gustul sau.

Acest conflict nu este nou pentru Aschenbach. In tinerete se imbolnavise la Venetia, oras-simbol al artei perfecte si, incapabil sa-i desluseasca taina si sa-i reziste, fugise. Si cu acest prilej ar fi parasit-o la fel de precipitat daca nu l-ar fi intalnit pe Tadzio care, ca si el slabut si bolnavicios, il opreste (in lumea lui interna) pentru a-i veghea odihna si jocul la tarmul marii.

Pentru prima data in anii de munca la opera sa, in locul pumnului strans al datoriei, isi lasa bratele sa cada si apoi le ridica pentru a primi ca intr-o imbratisare pe cineva, cu inima plina si de bucurie si de durere.

Dar lucrurile se schimba de indata ce Tadzio devine o prezenta concreta, in carne si oase, un obiect nu doar al admiratiei departate si tacute, ci al iubirii si al intimitatii zilnice. Un obiect viu, imediat, al privirii si al simturilor, si nu unul doar inchipuit, produs al mintii treze.

oare vointa aceea severa si pura care, lucrand in taina, izbutise sa scoata la lumina aceasta opera divina, de arta, nu traia oare si in el si nu-i era cunoscuta si lui, artistului?… cand… cioplea din steiul de marmora al cuvantului forma mladie pe care si-o inchipuise si pe care o infatisa omenirii drept reprezentare plastica si oglinda a frumusetii spirituale?

ochii lui imbratisau acolo, pe marginea albastrului marii, faptura aceea… si, in exaltarea lui entuziasta, isi inchipuia ca aceasta simpla privire il facuse sa inteleaga esenta insasi a frumosului

Punctul de plecare al conflictului sunt sentimentele de vinovatie, de suspectare a propriei moralitati dupa ce scrie in prezenta muzei sale, cu intentia de a inalta frumusetea fizica a lui Tadzio la rangul esteticii spirituale, a o transpune in proza rece a cuvantului, nu in poezia sa adoratoare.

Nu simtise niciodata atat de puternic ca acum dulceata cuvantului, niciodata nu-si daduse atat de bine seama ca Eros salasuieste in miezul cuvantului, ca in aceste ceasuri delicioase si pline de primejdie, cand…punea pe hartie, inspirat de frumusetea lui Tadzio, acea bucata scurta de proza aleasa – doar o pagina si jumatate – a carei puritate, noblete si avant inaripat trezira admiratia multor cititori.

E desigur bine ca lumea nu cunoaste decat opera desavarsita, nu si originile ei, nu si conditiile in care a luat nastere 

Tulburat, incearca sa stea de vorba cu Tadzio pentru a-l cunoaste cu adevarat, si a se trezi, dar vinovatia i se amplifica si il cuprinde si teama, fara sa stie exact de ce.   

Pe un plan mai profund, pe fundalul izbucnirii acestei patimi a inimii, si antrenate de ea, se ivesc amintiri, si un nume, laolalta cu

Simtaminte de mult uitate, porniri timpurii, fermecatoare ale inimii care in aspra incordare a muncii pe care o desfasurase in viata se stinsesera demult           

                                                             

Acutizarea conflictului are loc dupa o absenta mai indelungata, neasteptata a lui Tadzio, cand mai palid si mai grav decat de obicei, acesta raspunde zambetului lui Aschenbach cu ce pare a fi zambetul lui Narcis: seducator, vrajit si patruns deja de deznadejde. Impartasirea sentimentelor oferita de Tadzio pune in lumina orbitor propria pasiune care inca o data, ca si ruperea ritmului scrisului, produce in el o cutremurare: pasiunea mea e corupta, ea nu iubeste sincer, ci pentru propria ei placere.

In acelasi moment, observand ca oaspetii se raresc, afla prin intrebari bine tintite ca autoritatile din Venetia ascund izbucnirea epidemiei, desi mirosul de dezinfectant imbiba totul. Demascarea tainei Venetiei ce o insoteste concordant pe cea proprie il determina sa nu-i mai pese de consecinte, nici pentru el, nici pentru celalalt, delirand ca molima ar cuprinde orasul lasandu-i doar pe ei in viata. De acum il urmareste pe Tadzio peste tot, temandu-se doar de plecarea acestuia. Venetia ii apare acum cu dubla ei fata, ca si pasiunea pentru arta, cu frumusetea ei corupta si coruptibila:

Asta era Venetia, frumoasa lingusitoare si dubioasa – orasul pe jumatate inchipuire de basm si pe jumatate capcana pentru straini, in al carei aer imbacsit arta se desfatase odinioara.

Aschenbach este destul de lucid ca sa inteleaga pericolul planand asupra sa, care nu era atat al mortii efective, cat al risipirii unei lumi de poveste dezvaluindu-se deodata ca o lume a decadentei voluptoase, din care scaparea nu mai e posibila decat cu o transformare de sine de neconceput din punct de vedere moral. Privirile serioase schimbate intre el si Tadzio cu ocazia ascultarii unui bufon, fals cantaret cantand un cantec vulgar si duios, cu un ras batjocorator drept refren (Tadzio semnalandu-i acestui pericol ca un alter ego) atesta acest fapt. Dar este prea tarziu pentru Aschenbach care si-a apropriat aceasta lume si nu mai poate trai decat in ea. Intr-un vis ingrozitor el insusi este locul ei de bastina: o multime de salbatici in piei de animale, cu torte si pumnale, dansand frenetic, pe fundalul sunetului de flaut, rostind acel u prelung al numelui lui Tadzio, se pregateste sa jertfeasca animale si sa inchine o orgie Zeului strain. Aschenbach, prea imbatat de dorinta si amortit de mirosurile grele si de muzica vrajita ca sa-si apere ce e al sau contra celui strain consimte sa se intample tot si se alatura lor.

Aceasta este scena ingrozitoare in care nu umanitatea intreaga ca in Muntele vrajit, ci el insusi ca personalitate este in pericol sa fie ucis, cu valorile sale ale binelui si frumosului prabusindu-se, iar opera sa devenind o farsa, o minciuna si o inselatorie.

Cititi si Pactul lui Adrian Leverkun cu Diavolul 

Thomas Mann este insa ingaduitor: Aschenbach, ca artist, nu e menit sa se dedice unei datorii pe care i-o impune strain lumea din afara si timpul sau, pentru ca, in esenta lui e un poet, al carui singur stapan este Erosul, fara de care nu poate ajunge la frumusete

noi poetii nu ne putem avanta pe calea frumusetii fara ca Eros sa ne intovaraseasca, devenind calauza noastra… chiar de am fi… niste eroi si luptatori disciplinati…. ceea ce ne inalta e pasiunea.

Dar aceeasi pasiune care avanta este o capcana, pentru ca starneste dorinta de posesie a obiectului, care nu mai poate fi cunoscut cu adevarat, nu mai poate fi detasat de sine pentru a deveni obiect-simbol al artei. Frumusetea lui Tadzio are un efect atat de puternic asupra lui Aschenbach datorita faptului ca este vie si, ca atare, face un contrast profund cu trupul sau marcat de imbatranire, cu asprimea chipului sau, dar si cu arta infaptuita, cu acea arta trecuta prin atatea filtre ale personalitatii, atat de purificata, ca orice intensitate a ei se adreseaza doar imaginatiei si gandirii, niciodata direct simturilor, astfel incat sa devina insuportabila.

Cristina Ene

se formeaza in psihoterapie psihanalitica.

Toate articolele acestui autor