Ce este mintea? Perspectiva psihologica a lui Winnicott

In conceptia psihologica a lui Donald Winnicott dezvoltarea emotionala si personalitatea debuteaza cu existenta psihosomatica, deci cu un corp si psyche-ul sau sinele incipient, care este simpla continuitate de a fi. La inceput, psyche si soma sunt nediferentiate, o existenta oscilanta intre fiziologic si psihologic.  Individualitatea sau tot ce va deveni o persoana nu e data, are nevoie sa inceapa sa fie din punct de vedere psihologic. Acest start are loc prin intermediul relatiei cu propriul corp, a carui functionare e traita ca o prima experienta de sine; e absolut necesar insa ca aceasta sa fie intermediata de mediul matern prin holding (sustinerea prin eul integrat al mamei), handling (ingrijirea corporala) si object presenting (un spatiu pentru exercitarea omipotentei de a crea obiecte similare celor ale lumii exterioare – Winnicott, 1962).

Foto: peuventilssouffrir.wordpress.com

Atunci cand, in perioada de inceput a dezvoltarii emotionale, perioada dependentei absolute, mediul nu se adapteaza suficient de bine nevoilor individualitatii in devenire, se creeaza o alianta nefireasca intre psyche si minte, in dauna interrelatiei psyche-soma. Psyche inseamna

elaborarea imaginativa a partilor somatice, sentimentelor si functiilor
(Winnicott, 1949, p. 244),

adica a viului asa cum tasneste din corp. Interpusa intre psyche si soma, mintea capata existenta separata, inlocuieste functionarea psihosomatica si creeaza o disociere intre experienta sinelui interior si ce i se intampla lui din afara. Mintea prematura, excesiva este reactia individualitatii la interferenta mediului. Preia sarcina de ingrijire de la mediu, devenind pavaza sinelui, a potentialului de dezvoltare innascut care devine astfel inconstient, dar ascuns in siguranta. In felul asta exista mintea in loc sa existe sinele, adica simplul fapt de a fi, fara vreo cunoastere a ceea ce se intampla in afara. In aceasta etapa, tot ce este exterior, adica tot ce nu poate ajunge in spatiul omnipotentei personale pentru ca nu este initiat prin spontaneitatea proprie, este distinct de sine in mod fundamental, deci traumatic.

Ferro si cum lucreaza mintea analistului [sau cum arata o galeata fara capac] 

Mintea isi are radacinile in interrelatia variabila si continuu periclitata a psyche-somei. In calitatea ei de intelect, ea devine distincta de soma in timpul holding-ului matern. Mintea debuteaza ca o capacitate de intelegere astfel incat sa transforme un mediu aproape perfect, cu mici deficiente, intr-unul perfect. Mai tarziu, devine capacitate simbolica, contribuind la organizarea continutului psihic personal, fundamentul viselor si al implicarii in relatii. In functionarea sa cea mai sofisticata, mintea recunoaste ce este cu adevarat non-mine (Winnicott, 1960). Dar baza ei este

corpul viu, cu limitele sale, si inzestrat totodata cu un interior si un exterior,

corp care este

resimtit de individualitate ca fiind miezul sinelui imaginativ (Winnicott, 1949, p. 244)

Corpul trebuie sa fie sustinut de mediul primar pentru a ramane viu si a transfera calitatea de a se simti pe sine la nivelul mintii. Mintea este ulterioara psychosomei.

Pentru Winnicott dezvoltarea neintrerupta inseamna concomitenta, paralelismul intre existenta psihosomatica (psyche locuind in soma) si integrarea eului. Eul este o unitate intre: eul meu cuprinde tot ce pot raporta la mine si la nimic altceva, interactiune dintre experientele mele si lumea impartasita cu altii, existenta mea asa cum e vazuta de altii si masura in care pot vedea ca acest fapt este o realitate (Winnicott, 1962). Mintea este o functie silentioasa, ce apare din conditiile oferite de comunicarea dintre sinele interior, psihosomatic si eul care stabileste o relatie cu lumea. Mintea nu functioneaza de una singura.

Cititi si Donald W. Winnicott – Cateva concepte 

Fenomene clinice ale mintii ca existenta in sine 

• Mintea se gaseste in cap; nu ne putem uita in cap, deci capul nu exista ca parte din sine.
• Persoana creeaza prin mintea sa o personalitate falsa, un mediu adaptat perfect pentru o alta persoana si i-l ofera pentru scurt timp. Nevoile proprii pentru un astfel de mediu sunt disociate si identificarile cu o persoana reala – blocate. Singura scapare este sa nu mai existe nici un fel de minte.
• Mintea este un dusman ce trebuie localizat undeva, de exemplu in creier. Daca scapam de acel loc din creier, eradicam si mintea.
• Nevoia profunda de pierdere a mintii pentru ca in interior se afla o realitate mai buna.
• Mintea ca functionare de tip memorare exacta si catalogare in nasterea traumatica.

Winnicott ofera cazul unei paciente care a avut nevoie sa regreseze la inceputurile existentei sale, la momentul nasterii, ca sa ajunga la sinele sau si sa inceapa sa traiasca o viata personala. Procesul a trebuit reluat de mai multe ori. Pacienta isi amintea nasterea ca secventa completa, inclusiv cronologica, ceea ce da seama de functionarea excesiva a mintii. Singurul mod de traire pe care il avea la dispozitie era sa puna in act experienta originala a nasterii. Astfel putea afla cate ceva despre acea parte a realitatii psihice care trebuia adusa in constiinta, adica inauntru de unde se aflase mereu in afara, ca intamplare, eveniment al lumii exterioare. Pentru ca, in masura in care se formase o minte care sa inregistreze experienta de sine sub forma de evenimente cronologice, exacte pana la cel mai mic detaliu, aceasta minte capatase o existenta mai vie decat persoana intreaga, cu corp si emotii. Specificarea detaliilor fine precum grade ale respiratiei, presiunea enorma asupra capului, iar apoi greutatea lui enorma, tradau memorare si intreruperea survenita in continuitatea sinelui. Acelasi cap a devenit salasul mintii, singurul loc de unde pacienta traia de fapt, dar retrairea i-a tradat in cele din urma mintii provenienta falsa. Asta a dus la anxietatea anihilanta de a-i fi zdrobit capul, deci de pierdere a mintii. Apararea a venit ca fantasma ca pacienta insasi nu a disparut, ci a devenit un mecanism de distrugere, bolovanul care sfarama esafodajul unei existente false. Analistul a fost acolo ca mediu (el insusi respirand si sustinand in acelasi timp), ceea ce a permis pacientei ca, in momentul culminant al retrairii, sa renunte la a sti ce se intampla si sa lase loc golului in constiinta creat de interventia asupra continuitatii de a fi. In acest gol se pierduse sinele. Totodata, in acest gol mintea isi pierdea validitatea. La sfarsit  pacienta a putut sa se reduca doar la starea de a respira si sa aiba fantasma de tip psyche a respiratiei ca viata a corpului. Sinele adevarat si-a reluat existenta.

Winnicott spune:

Golul in existenta continua, care pe tot parcursul vietii pacientei fusese violent negat, capatase acum urgenta de a fi regasit […]. Uneori nu exista decat nevoia urgenta de a distruge procesele mentale pe care le localiza in cap. Acceptarea starii de a nu sti a presupus lucrul cu o serie de aparari impotriva recunoasterii depline a dorintei de a atinge golul din continuitatea constiintei (Winnicott, 1949, p.251).

Cititi si Winnicott – lecturi psihanalitice

Bibliografie

• Winnicott, D.W. (1975). The mind and its Relation to Psycho-soma (1949). In Through Paediatrics to Psycho-Analysis. New York: Basic Books, Inc., Publishers.
• Winnicott, D.W. (1965). The theory of the Parent-Infant Relationship (1960). In The Maturational processes and the Facilitating Environment. London: The Hogarth Press and the Institute of Psycho-analysis.
• Winnicott, D.W. (1965). Ego integration in Child Development (1962). In ibid.

Cristina Ene

se formeaza in psihoterapie psihanalitica.

Toate articolele acestui autor