Psihologia adleriana spune ca, daca vrei sa stii care este scopul unei persoane, catre ce se indreapta cu adevarat, trebuie sa te uiti la ce “spune limba din pantof”, nu cea din gura, pentru ca limba din gura minte, dar nu stie ca minte. In schimb, limba din pantof arata exact care sunt pasii pe care ii face persoana, ce face concret pentru a obtine ceea ce sustine ca vrea sa obtina!
Ne setam propriile scopuri si ne determinam propriile miscari prin viata chiar daca foarte rar suntem constienti de scopurile alese sau de ceea ce ne determina sa ne purtam intr-un anumit fel. Pentru a identifica scopul real al comportamentului nostru, putem cauta raspunsuri la urmatoarele intrebari:
- La ce serveste activitatea sau inactivitatea pe care o avem?
- Actiunile noastre duc catre participare si cooperare sau ne tin departe de indeplinirea cerintelor?
Pornind de la inzestrarea genetica pe care o avem, experintele, relatiile cu ceilalti si mediul in care ne dezvoltam, observam si tragem anumite concluzii care devin convingeri de baza. Pentru un timp, interpretarile si convingerile noastre sunt potrivite cu cerintele din exterior. Ne maturizam, cerintele exterioare devin mai complexe si mai diverse fata de cele din mediul familial si efortul pe care trebuie sa-l depunem pentru a ne adapta la noile cerinte ale contextelor va creste. Aceasta adaptare nu se intampla cu usurinta si ramanem blocati, de multe ori, in comportamente care urmaresc scopuri nerealiste, bazate pe convingeri irationale, care interfereaza cu cresterea. Ele au fost potrivite pentru o perioada, dar nu mai sunt. Cand suntem intr-un astfel de moment, poate fi de ajutor sa identificam scopul real pe care il urmarim, cel aratat de limba din pantof, nu cel declarat verbal, pentru a intelege de unde putem porni ca sa obtinem alte rezultate. Fiindca folosind aceleasi metode, rezultatele vor fi la fel, inadecvate si nesatisfacatoare!
Dar, o conditie de baza pentru (re)adaptare si (re)ajustare este ca persoana sa fie interesata de schimbare, de propria dezvoltare psihica-cognitiv-comportamentala, intelegand ca modul in care isi construieste realitatea si atitudinea fata de viata interfereaza cu cresterea, cu inaintarea in varsta!
Exista patru abordari generale ale realitatii, dintre care, una este dominant si se manifesta in modul in care actioneaza si relationeaza individul, din copilaria timpurie pana la sfarsitul vietii, celelalte fiind folosite in functie de context:
- atitudinea dominanta, de guvernare, specifica celui care vrea sa fie deasupra tuturor, sa stabileasca regulile,
- atitudinea celui care se bazeaza pe ceilalti si se asteapta sa primeasca totul de la ceilalti,
- atitudinea prin care succesul este perceput ca rezultat al evitarii solutionarii problemelor, care implica un efort pentru a evita infrangerea,
- atitudinea adaptativa prin care se cauta solutii la problemele vietii, intr-o maniera folositoare si constructiva atat pentru cel care o manifesta, dar si pentru ceilalti.
Cititi si Procesul de schimbare psihica se refera la cunoasterea relationala implicita (II)
Primele trei atitudini se formeaza atunci cand persoana nu este pregatita pentru depasirea obstacolelor si, in plus, manifesta un interes scazut sau inexistent fata de comunitate.
Rudolf Dreikurs, unul dintre cei mai mari contributori ai psihologiei adleriene, in special prin abordarea psihoeducationala in privinta ghidarii copiilor, a consilierilor scolari si a parintilor, a identificat patru scopuri neconstiente aflate in spatele comportamentului deviant la copii:
- Atragerea atentiei este cel mai des intalnit scop al comportamentului neadecvat. Atunci cand copilul devine un cautator de atentie, inseamna ca a dezvoltat convingerea ca doar asa este important pentru parinti sau pentru adultii semnificativi. Cu intentia de a-si atinge obiectivul, copilul va incerca, in permanenta, sa-l tina ocupat pe acestia, fie prin a le cere explicatii interminabile, fie prin a le cere sa faca lucruri in locul lui. Persoana nu urmareste sa fie utila, ci mai degraba sa-si asigure statutul de „special”; apare cand nu simte ca este conectata (I-ul “C” crucial);
- Lupta de putere / obtinerea puterii – copilul indeplineste cerinta abia cand parintele ajunge sa-si foloseasca puterea fizica sau psihica asupra copilului. Chiar si atunci cand parintele reuseste sa-l forteze pe copil sa faca ceva, acesta ii demonstreza ca nu poate avea controlul asupra mintii sale si ca nu il poate obliga ce sa gandeasca. Persoana crede ca poate avea un rol doar daca foloseste puterea, daca se impune; apare atunci cand simte ca nu este capabila (al II-lea “ C” crucial);
- Razbunarea este folosita atunci cand apare o gandire de tipul „daca tot nu va pasa de mine, macar pot sa ma razbun cand ma raniti”. in cazul acesta, copilul este violent fizic sau verbal, daca nu-i raneste pe ceilalti prin forta fizica, cauta cuvinte jignitoare la adresa lor. Persoana este atat de descurajata incat crede ca tot ce mai poate face este sa-i raneasca pe ceilalti; apare atunci cand nu se simte semnificativa (nu conteaza) – (al III-lea “ C” crucial);
- Inadecvarea / evitarea esecului, a responsabilitatilor – apare atunci cand copilul este atat de descurajat incat, crede ca, nimic din ce face, nu este apreciat de ceilalti. Are sentimentul ca nu se poate ridica la inaltimea asteptarilor celorlalti, si din cauza acasta, renunta sa mai faca lucruri, cu speranta ca, astfel, va fi lasat in pace. Persoana este atat de descurajata incat, din dorinta de a evita esecul, evita orice incercare de a rezolva problemele vietii; apare cand isi pierde curajul (al IV-lea “C” crucial).
Cititi si Art-terapia: definitii si scopuri
Acestea sunt cele patru scopuri ale comportamentului problematic, urmarite de copilul /adultul descurajat. in locul lor, ca sa se poata dezvolta armonios, are nevoie sa simta ca este conectat, capabil, fiinta lui conteaza (este semnificativ si face diferenta) si ca are curaj (cele IV “ C” –uri cruciale). Scopurile identificate de Dreikurs fac referire la comportamentul copilului, dar ele sunt la fel de valabile si pentru adulti, pentru ca, pana cand nu ajunge sa vada erorile din sistemul propriu de gandire si actiune, ei functioneaza dupa aceleasi convingeri care interfereaza cu cresterea, pe care si le-a format in copilarie.
Raspunsul la intrebarea
Ne urmarim scopurile sau (doar) ne indepartam de pericol?
vine din observarea modului in care ne miscam prin viata, rezultat al felului in care am invatat sa evitam experientele care ne creeaza sentimente de repulsie, de disconfort. Avem de a face in timpul vietii cu impasuri si prioritati.
Impasul il dezvoltam, in general inainte de 10 ani, ca un mijoc de a evita ceva negativ, cum ar fi a) ridicolul, b) anonimatul, c) respingerea, d) stresul. Impasul unei persoane reprezinta una dintre cele patru frici pe care incearca, intotdeauna, sa le evite:
- cei care se tem de ridicol ii vad pe ceilalti ca pe o amenintare care trebuie controlata;
- cei care se tem de anonimat sau ca sunt nesemnificativi sunt ingrijorati ca viata nu are sens;
- cei care se tem de respingere vad izolarea ca nesuportabila;
- cei care se tem de stres se simt infruntati si coplesiti de sarcinile zilnice.
Pornind de la aceste patru impasuri, prioritatile sunt:
- a detine controlul, ca o garantie impotriva ridicolului;
- a fi superior (in toate formele sale), ca o garantie pentru evitarea anonimatului sau a lipsei de insemnatate;
- a face pe plac, ca o garantie impotriva respingerii sau dezaprobarii;
- a evita, ca o garantie a ocolirii stresului.
Atunci cand suntem afectati de nesatisfacerea a cel putin uneia dintre cele 4 nevoi de baza ( cei IV “ C” cruciali), actiunile, cognitia, comportamentele si scopurile ne sunt dominate, sabotate de frici si frustrari. Ne aflam asadar in impas, iar prioritatile de bun simt sunt: sa ne oprim, sa respiram, sa ne clarificam de unde incepem reajustarea, readaptarea! Sa avem inspiratie si umor!
Cititi si Schimbarea in psihanaliza, psihanaliza in schimbare
Foto: https://www.drewbairdfitness.com/setting-goals/, https://www.adlerpedia.org/people/31
