Un nou studiu publicat in Psychotherapy research arata in ce masura practicarea psihoterapiei le influenteaza terapeutilor viata personala. Cercetarea a fost condusa de profesorul Marit Råbu de la Universitatea Oslo din Norvegia si a cuprins psihoterapeuti care lucreaza in aceasta tara. Rezultatele sugereaza ca meseria de psihoterapeut are consecinte atat pozitive cat si negative asupra vietii celor ce o pratica. A fi terapeut poate duce la dezvoltare emotionala, creativitate sau toleranta. In acelasi timp, necesita capacitatea de a nu te lasa coplesit de emotii apasatoare care ar putea duce la deznadejde sau izolare si care, in final, ar genera fenomenul de burnout.
Studiile despre impactului pe care practicarea psihoterapiei il are asupra terapeutilor au luat in considerare stadiul in care se afla cariera terapeutului. Astfel, psihoterapeutii experimentati au tendinta de a vedea efectele pozitive ale carierei lor asupra vietii personale, pe cand clinicienii neexperimentati se confrunta adesea cu stresul pe care il implica aceasta meserie. Terapeutii seniori se concentreaza mai mult asupra felului in care functia lor terapeutica a facilitat cresterea personala.
Cititi si Psihoterapie sau alegere a nefericirii
Participantilor la studiu, 12 psihoterapeuti seniori din Norvegia cu varste cuprinse intre 68 si 86 de ani si cu o practica in psihoterapie de aproximativ 40 de ani, li s-a pus urmatoarea intrebare:
In ce fel v-a influentat viata personala faptul ca ati ales sa fiti psihoterapeut?
Pe baza raspunsurilor, autorii au identificat patru categorii de raspunsuri:
1. A fost un privilegiu sa am oportunitatea de a contribui la cresterea personala a cuiva.
Acesti terapeuti au observat ca munca lor le-a imbogatit viata interioara.
2. A avea de-a face cu suferinta si distructivitatea umana a constituit o povara.
Faptul ca te afli fata in fata cu suferinta pacientului, ca trebuie s-o contii si s-o intelegi constituie o mare provocare pentru terapeuti. Aceasta povara emotionala poate interfera cu anumite aspecte ale vietii personale a terapeutului. Participantii la studiu au subliniat ca una dintre cele mai grele sarcini pentru ei a fost aceea de a lucra cu pacienti suicidari.
Cititi si Psihoterapia psihodinamica inseamna mai mult decat sa vorbesti despre copilarie pe un divan
3. A fi terapeut a avut un impact asupra relatiilor personale, uneori bun, alteori rau.
Cativa participanti au remarcat ca meseria lor i-a ajutat sa fie in permanenta conectati cu ceea ce se intampla in exterior si ca astfel si-au construit relatii cu altii. Pe de alta parte, a existat si situatia in care munca a afectat relatiile cu cei apropiati. Un participant a marturisit ca relatia cu sotia s-a racit. Un altul a sugerat ca atunci cand esti terapeut, lumea ta interioara e populata in mare masura de oameni pe care ii vezi doar in cabinet, iar asta poate constitui o bariera intre tine si alte persoane.
4. Am avut nevoie sa imi construiesc un stil de viata care sa imi permita sa-mi continui munca.
Terapeutii care au declarat astfel considera ca aceasta meserie necesita un proces continuu de formare, atat in ce priveste propria personalitate, cat si aspectele teoretice.
Autorii studiului au subliniat ca prima descriere a participantilor despre impactul pe care il are munca lor asupra vietii personale a fost pozitiva si foarte satisfacatoare. Prin urmare, concluzia a sugerat ca vietile personale ale terapeutilor se imbogatesc odata cu exercitarea profesiei care implica preocupari legate de constientizarea de sine, dezvoltarea personala si calitatea relatiilor interpresonale.
pentru pacient provocarea e încă și mai mare, nu știu dacă pe el îl previne cineva de cum ar trebui să abordeze cele două planuri paralele pentru a menține o funcționare corectă, veridică, de distanța bună pe care ar trebui s-o ia față de această relație terapeutică, pentru a nu o confunda cu realitatea lui sau a terapeutului…
Excelent studiu! Excelente concluzii!
De aceea, contrar prejudecăților, pentru a rezista într-o astfel de meserie, psihoterapeutul nu trebuie să fie sensibil sau prea empatic.
Dimpotrivă, trebuie să-i cam placă să întoarcă cuțite în răni supurânde, fără să-și asume prea multe consecințe. Consecințe, adică față de propria-i conștiință, că altfel, se victimizează ei, dar n-am auzit să răspundă vreunul față de clienți pentru nereușite. Ori că greșeala nu se poate, ori că nu se poate recunoaște. Numai că inconștientul – la psihoterapeuții care nu l-au lichidat – nu doarme, iar această impunitate exterioară se poate întoarce sub forma nevoii de pedeapsă care se manifestă prin fenomene de burnout emoțional.
De aceea e plauzibil că vor suferi mai mult cei neexperimentați, ei sunt mai expuși greșelii, dar în același timp, sunt opriți a răspunde pentru ea.
Să ne-nțelegem, flagelul iresponsabilității nu e ceva specific domeniului psihoterapeutic, e oarecum generalizat, însă în psihoterapie, pentru anumite orientări cum este și cea psihanalitică, respingerea oricărei vini sau responsabilități pentru proces și rezultate, e principiu ideologic și deontologic. Ceea ce e cu dus și-ntors, în lipsa constrângerilor și sancțiunilor venite din exterior, cei mai sensibili s-ar putea simți copleșiți, sfârșind prin a se pedepsi și a-și face rău singuri.