In a treia perioada a formularilor sale teoretice, Alfred Adler a considerat ca atunci cand sunt crescuti in cooperare si egalitate, copiii vor simti ca apartin, ca au un loc, o valoare. Sentimentul de inferioritate la copii apare in urma experientelor descurajante si poate fi evitat.

Adler spune ca exista doua principale experiente ale copilariei care conduc la sentimente de inferioritate si pe care am avut ocazia sa le observ si eu in practica mea cu copii. Prima este rasfatul, in sensul de a fi tratat ca un copil mai mic decat este sau chiar ca un bebelus. In acest caz, parintii fac lucrurile in locul copilului si il protejeaza excesiv. Astfel, copilului ii vor lipsi experientele in care isi poate constientiza propriile forte, va creste convins ca altii trebuie sa aiba grija de el si vom vedea ulterior cum isi va cauta puterea. A doua experienta este neglijenta sau chiar respingerea copilului, in care acesta nu primeste grija de care are nevoie, este tratat ca un exilat. In ambele situatii, copilul se simte descurajat si, de cele mai multe ori, recurge la un comportament problematic, negativ.

Atunci cand nu se simte egal, copilul va incerca sa-si gaseasca un loc prin a fi special intr-un fel. Acest lucru poate sa fie facut fie prin mijloace utile, precum a ajuta excesiv, a fi un bun sportiv, a face fapte eroice, de salvator, fie prin mijloace neutile care perturba, precum a se da in spectacol, a face pe seful, plange demonstrativ atunci cand lucrurile se intampla altfel decat isi doreste, agresivitate pusa in act. Toate acestea se intampla in incercarea de a se asigura pe sine de propria semnificatie, din convingerea gresita ca numai fiind special este valoros, confundand egalitatea cu superioritatea.

Scopurile gresite, neconstientizate ale copiilor care simt ca nu apartin au fost descrise de Rudolf Dreikurs si le voi relua, exemplificand din experienta mea in centrele de educatie cu care am colaborat.

Aflati Ce spune limba pantofului in psihologia adleriana – scopuri si comportamente 

1. Atentia: porneste de la concluzia gresita de tipul „numai atunci cand primesc atentia celor din jur am o valoare”. Pentru a castiga atentia celorlalti, copilul poate fi galagios, vorbeste tare, face mici rautati (loveste, arunca hartii pe jos, murdareste, smulge obiecte din mana altcuiva fara sa ceara), „se da mare” sau „face pe clovnul”, este excesiv de activ. Acelasi scop al atentiei poate fi obtinut si prin „a face pe plac”, prin a fi de ajutor parintelui, prin a dori sa salveze situatii cu insistenta, nefiind nevoie de interventia sa. Majoritatea adultilor pot considera ca acesta este un comportament placut si pozitiv, mai ales cand apare in contrast cu cel negativ. Distinctia intre atentia ca scop si dorinta autentica de a fi de folos, de a contribui se poate observa usor: in cel din urma caz, copilul continua sa ajute indiferent daca primeste atentie sau nu.

Din experienta am observat ca, atunci cand un copil se simte descurajat – si poate fi cazul unei situatii izolate, dar recurente, apar ambele polarizari ale comportamentelor menite sa atraga atentia: de multe ori, atunci cand nu ii reuseste prin a face pe plac, copilul incearca prin actiuni indreptate spre partea neutila a vietii, bifand toate variantele enumerate mai sus, pe rand.

Frank Walton ne raspunde la intrebarea „Ce e de facut?”, astfel:

Minimizeaza atentia indreptata spre comportamentul problematic. Nu uita ca un copil care cauta atentie are nevoie, de fapt, de recunoastere. Cauta o modalitate prin care el sa obtina recunoastere intr-un mod util. Incearca sa faci astfel incat comportamentul negativ al copilului sa nu ii mai aduca beneficii, ignora-l pe cat posibil. (Walton, 2012)

2. Puterea: „nu ma poti opri din a face ce vreau, trebuie sa faci ce vreau eu”. Cea mai frecventa forma a scopului puterii este dominarea. Un copil care are ca scop puterea poate sa fie agresiv in mod direct sau mai subtil, prin a mima neajutorarea. Cel mai adesea putem observa mai multe forme de comportament care au la baza scopul puterii: controleaza si impune regulile personale de joc celorlalti (atitudine bossy), se opune cu inversunare propunerilor venite de la altii, refuza sa ii respecte pe ceilalti, minte, plange atunci cand lucrurile nu se intampla in felul sau, foloseste agresivitatea pentru a obtine ce doreste. Atunci cand vorbim despre dominarea unei sarcini (a face in felul sau, a gasi singur mijloace de a rezolva o problema), fara a cauta sa domine alti oameni prin aceasta, scopul nu este acela al puterii, ci o cautare a independentei care poate fi sanatoasa si duce spre crestere. Putere cauta si copilul care cere ajutorul in sarcini pe care stie sa le faca singur (de exemplu, sa fie imbracat / dezbracat), printr-o atitudine de neajutorare teatrala care, de multe ori, este urmata de plans daca lucrurile nu se intampla cum vrea el.

In acest caz, benefic este sa evitati lupta de putere cu copilul si sa cautati cooperarea acestuia. Iar pentru ca in spatele nevoii de putere sta nevoia de a se simti important, puteti gasi o alternativa dezirabila de a isi satisface aceasta nevoie. Copilul are nevoie de reasigurare in privinta importantei sale.

Cititi despre Privatizarea copilariei: despre „parintii-elicopter” si „copiii-minune” 

3. Razbunarea: „ma simt ranit, te ranesc si eu!” Atunci cand un copil nu se simte iubit si acceptat (nu isi gaseste un loc) prin putere, poate sa caute sa ii raneasca pe altii, asa cum si el se simte ranit, deci sa se razbune. O poate face prin brutalitate, violenta fizica sau verbala sau cinism (apare la copiii mai mari). Aceasta este o metoda extrema de a-si arata importanta, care reflecta din ce in ce mai putin interes social si ne indica multa descurajare resimtita de copil.

Frank Walton precizeaza ca, in experienta sa, s-a dovedit de ajutor urmatorul raspuns:

Am sentimentul ca vrei sa ma ranesti si imi pare rau pentru asta. Vreau insa sa stii ca eu nu vreau sa te ranesc. Cred ca esti destul de ranit de viata. (Walton, 2012),

spuse cu tact si prietenie.

4. Retragerea sociala (evitarea, inadecvarea): „lasati-ma in pace!” Copilul care nu a reusit sa simta ca apartine aspirand spre primele trei scopuri, poate sa nu mai faca eforturi spre exterior pentru a-si stabili un statut superior, pentru ca nu crede ca mai are rost. In consecinta, nu mai face nimic, iar daca incearca sa faca ceva, renunta repede si se autoizoleaza.

De multe ori, prin reactiile sale, copilul cu un astfel de scop reuseste sa ii descurajeze chiar si pe adultii care inceaca sa ii fie de ajutor. Solutia consta in a-l ajuta sa depaseasca ideea in care a ramas blocat, aceea ca nu poate face nimic bine, prin a-i recunoaste fiecare contributie pozitiva, chiar si in lucruri marunte (pe care el le poate minimaliza).

Ca si copilul, adultul descurajat poate sa foloseasca mijloace folositoare sau nefolositoare pentru a simti ca apartine, insa mult mai complexe, fara sa arate in mod clar cele 4 scopuri pe care le-am descris in acest eseu.

Cititi si Copiii din Ferentari despre droguri si cum sa nu ajungi pe celalalt trotuar 

Bibliografie

• Dreikurs E. F., Teorie adleriana. O introducere, Editura IPPA, Bucuresti, 2011
• Walton F. X., Cum sa castigam de partea noastra copiii si adolescentii, acasa si la scoala: Manual pentru parinti, profesori si consilieri, Editura IPPA, Bucuresti, 2012

Foto: familyfriendlyhq.ie

Ruxandra Bunea

este psiholog clinician sub supervizare, cu experienta in lucru cu copii, in formare in psihoterapie adleriana.

Toate articolele acestui autor