Psihogenealogia, fantomele transgenerationale si antideterminismul

Soarta unui individ nu e numai rezultatul vointei sale individuale, ci si a structurii familiale. (Elisabeth Horowitz)

Psihogenealogia s-a dezvoltat plecand de la psihanaliza extinsa structurilor psihice familiale, teoria inconstientului transgenerational axandu-se nu pe individ si pe inconstientul sau, ci pe familie cu mostenirea sa psihica, aducand in discutie faptul ca unele simptome psihice nu au drept cauza traume din copilaria celui care sufera. Psihogenealogia se releva astfel asemenea unei punti care face legatura intre inconstientul individual al lui Freud si inconstientul colectiv al lui Jung.

Element central al vocabularului psihologiei transgenerationale il constituie „fantoma” – termen propus de catre Nicolas Abraham si Maria Török pentru a descrie acea

formatiune a inconstientului care are drept particularitate faptul ca nu a fost niciodata constienta

si care se transmite de la inconstientul parintilor la cel al copiilor.

Fantomele incep sa se formeze in jurul varstei de trei ani, cand copilul incepe sa puna intrebari despre tot felul de lucruri, mintea sa producand constant imagini carora are nevoie sa le ataseze un ceva concret. In cazul in care acest lucru nu se intampla – si aici este vorba de modul in care parintii raspund sau nu intrebarilor copilului – acesta se va confrunta de acum inainte cu niste imagini mentale asemanatoare unui gol a carei umplere va ramane la latitudinea psihismului sau crud. Se creeaza astfel o tensiune aproape nevrotica pe care mintea cauta sa o rezolve, conferind un sens acelor imagini, inscriindu-le intr-un „timp inventat” (Didier Dumas, cit. in Canault, 2016), in mod special prin intermediul viselor.

De regula, secretele de familie sunt cele care dau nastere fantomelor, dar transmiterea acestora de la o generatie la alta provine dintr-o activitate psihica proprie copilului, pe care psihanalistii o numesc identificare. (Didier Dumas)

Nefiind un proces constient, identificarea apare astfel drept mecanismul prin care fantoma se transmite de la inconstientul unui parinte la acela al copilului, procesul realizandu-se concomitent cu socializarea familiala: imitarea modului de a vorbi, a expresiilor, a ticurilor – in fapt se realizeaza o reproducere a organizarii mentale parentale cu preluarea si a zonelor obscure. Pentru ca, asa cum Tenenbaum (2018) afirma:

O limba nu este constituita doar din cuvinte si din taceri (adesea foarte expresive): ea reflecta o intreaga structura psihica integrata si reprodusa. (p. 85)

De fapt, identificarea creeaza in prima instanta sentimentul de identitate pe care personalitatea se construieste. Modelarea acestuia prin intermediul educatiei face din aceasta din urma un vector al transmiterilor genealogice, mimetismul fiind punctul forte al invatarii infantile.

Cititi si Traumele din copilarie: cum ne afecteaza ele sanatatea?

Asemanator descrie procesul si Willy Barral, aducand in discutie manifestarile psihomatice la copii, care se imbolnavesc de ceea ce preiau din inconstientul parental prin simplul fapt ca ei se construiesc pe sine alaturi de parinti, mostenind astfel ceva si din activitatile lor psihice.

Aceste modele familiale distructive duc la prabusirea mecanismelor defensive psihologice, boala aparand pentru a avertiza ca ceva trebuie rezolvat, si inca urgent. In momentul in care corpul preia si exprima indispozitiile inconstiente si neverbalizate ale mostenirii genealogice, patologia fizica apare – cu atat mai mult in cazul copiilor – drept ceea ce psihosomatica numeste alexitimie.

Copilul devine in acest punct manifestarea simptomatica a nevrozei familiale ramasa nelamurita („pacientul desemnat”, cf. Tisseron). Fortand o deschidere catre ceea ce era nu doar nespus, ci poate chiar si negandit de catre parintii sai, copilul repeta si in acelasi timp repara filiatia prin pregatirea propriei sale descendente, penduland intre a fi un subiect liber al propriilor dorinte creative si intre indeplinirea misiunii familiale.

In momentul in care copilul devine nu doar pastratorul memoriei, ci si prizonierul acesteia, mostenirea genealogica devine una patologica, si asta din cauze precum ceea ce Françoise Dolto numeste „compulsiune la reparare”, iar Anne Ancelin Schützenberger „loialitate familiala inconstienta”.

Fiecare membru este responsabil de perenitatea mitului familial, intelegandu-se deci ca nu este vorba doar de o simpla repetitie, ci de faptul ca retrairea evenimentului traumatic este cautata in scopul modificarii acestuia pentru a putea fi stapanit, astfel incat individul sa-si poata construi propria reprezentare asupra acestuia.

Deci cum ramane cu libertatea individuala?

Despre aceasta, Carole Labedan (cit. in Canault, 2016) afirma ca suntem in acelasi timp mostenitori si membri ai unei familii. Cu toate ca acestei mosteniri ii suntem datori, in calitatea noastra de indivizi dispunem de un potential de nou si de creativitate, destinul nostru apartinandu-ne noua, si nu stramosilor nostri, noi aflandu-ne de fapt undeva intre serviciul tematicii familiale si detasarea fata de aceasta (perpetua dilema determinism vs. liber arbitru).

Cat de prezenta este trauma psihica in viata noastra si cum facem fata efectelor ei? 

Este vorba in fapt de procese de elaborare si de constientizare, Didier Dumas vorbind chiar de asumarea traumei: pentru ca asimilarea sa se realizeze, este nevoie ca evenimentul traumatic sa fie adus la lumina – deci constientizat – si verbalizat. De cele mai multe ori fantoma este mentinuta vie de acea trauma care a fost interpretata gresit si care a fost perpetuata de-a lungul generatiilor in mod distorsionat.

Serge Tisseron (2014) descrie secvential transmiterea de-a lungul seriilor de filiatie: daca prima generatie este cumva „salvata” pentru a se asigura continuitatea descendentei, trauma este „indicibila” – cei care au trait-o nu vor sau nu pot vorbi despre ea. In cazul celei de-a doua generatii, evenimentele traumatice devin „nenumibile”, caci nu se poate discuta despre un continut reprezentat verbal, acesta fiind doar intuit. In fine, in cazul celei de-a treia generatii este vorba despre „negandibil”, existenta secretului fiind nestiuta, ignorata chiar.

Numai ca,

atunci cand pretul secretului nu e platit de cea de-a doua generatie, el devine o datorie pentru cea de-a treia,

spune Tisseron (2014, p. 7).

Ereditatea genealogica reprezinta atat baza psihismului si a personalitatii, cat si a sanatatii unui individ. Dat fiind faptul ca transmiterile genealogice sunt asemenea unor amprente invizibile care alcatuiesc mostenirea fizica si psihica a indivizilor, fiecare devine astfel veriga acelui lung lant transgenerational a carui memorie se pierde, dar care este prelungita prin insesi verigile sale.

Revenind la citatul introductiv, liberul arbitru intervine ca sa rupa lanturile determinismului familial atunci cand, ulterior constientizarii, apare datoria de a face o alegere intre anumite transmiteri, cu scopul de a nu fi pastrate decat cele mai bune. Pentru ca, ramasi in umbra si sub influenta inconstientului, ne plasam, intr-adevar, sub umbrela determinismului; insa, odata ce am iesit de sub ea la lumina soarelui constientului, ne revendicam dreptul la autodeterminare si la trairea deplina, asumata a libertatii individuale.

Cititi si „Aşa tată, aşa fiu” la Festivalul de Psihanaliză şi Film

Bibliografie

• Canault, Nina. (2016). Cum platim pentru greselile stramosilor: inconstientul familial. Bucuresti: Philobia.
• Horowitz, Elisabeth. (2015). Boala – o memorie genealogica. Bucuresti: Philobia.
• Tenenbaum, Sylvie. (2018). Depresia: o mostenim sau nu?. Bucuresti: Editura Niculescu.
• Tisseron, Serge. (2014). Secretele de familie: cum se mostenesc traumele. Bucuresti: Philobia.

Foto: patriciacanellis.wordpress.com

Alexandra Frîncu

este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.

Toate articolele acestui autor