Psihoterapeutii despre relatia dintre clinica si practicile diagnostice

Psihoterapeutii, in interventiile lor, si psihiatrii, in practica lor diagnostica isi bazeaza abordarile pe cercetare, pe acea fundamentare empirica a metodelor ce capata o tot mai mare pregnanta in ultima vreme. Psihiatrii gasesc in DSM-5 acele trasaturi standard ale anumitor tulburari, iar psihoterapeutii dispun de manuale standardizate pentru interventii de mare precizie, special concepute pentru anumite dificultati psihologice. Cercetarea si practica clinica sunt totusi domenii empirice diferite. Cercetarea exclude pacientii cu una sau mai multe tulburari concomitente, astfel ca acesti pacienti mai complecsi se afla propriu-zis dincolo de intelegerea diagnostica. Cercetarea surprinde tulburarea in stare pura care in practica e complicata si distorsionata de factori psihologici individuali si in principal de raspunsul pacientilor la suferinta.

Psihanalista Nancy McWiliams spune ca a ne baza pe cercetare nu inseamna sa luam ad litteram rezultatele ei si sa credem ca avem de-a face cu niste tulburari de sine-statatoare si nu cu pacientii care le experimenteaza. Pacientii isi suplinesc boala cu tot felul de particularitati tinand de stilurile de atasament, temperament, introversie / extraversie, identificari, aparari, maturitate, sensibilitati culturale si religioase.

Practica clinica ne arata ca pacientii cu personalitati diferite sunt depresivi si anxiosi in moduri diferite, desi simptomele fizice sunt aceleasi. Exista o diferenta majora intre depresia melancolica in care pacientul traieste ura de sine si cea narcisica centrata pe cererea ajutorului. Similar si pentru anxietate: distinctia intre felurile de anxietate (anihilare, separare, morala, semnal, posttraumatica) are efectiv implicatii medicale pentru ca in creier exista sisteme afective separate (panica si frica au circuite separate si alti neurostransmitatori care mediaza raspunsurile), asa ca medicamentele nu vor functiona doar pe simptomul ca atare al anxietatii fizice.

Exista cinci subtipuri de anxietate si depresie, arata un studiu de la Stanford 

Desi psihiatrii isi trateaza pacientii si in functie de cum ii inteleg (psihopatologic vorbind), nu doar prin prisma diagnosticului, ei sunt nevoiti sa tinteasca medicamentos fiecare categorie de simptome in parte – ceea ce inseamna ca in fond nu exista un concept al interrelatiilor dintre tulburari, iar pacientul este tratat pe unitati de boala. De fapt, e tratat in termenii tulburarii statice, nu in cei ai modului in care opereaza pe un fond al personalitatii sau al contextului de viata al pacientului.

Prin contrast, abordarea psihoterapeutica isi regleaza interventiile in functie de modul in care opereaza tulburarea psihica la fiecare individ si de experienta sa interna. Problema nu consta insa in acest contrast, pentru ca abordarea diagnostica si cea psihoterapeutica nu se exclud, ci in faptul ca uneori pacientii psihologici sunt diagnosticati psihiatric, prin prisma severitatii simptomelor colaterale, nu primare. Sa zicem ca o tulburare de personalitate se acutizeaza cu stari depresive, anxietate sau ganduri obsesive. Atunci devine diagnostic psihiatric, necesitand terapie medicamentoasa.

Peter Fonagy: cercetarea e cea care diferentiaza terapiile eficace

Terapeutii care lucreaza la interfata tulburarilor de atasament cu tulburarile de personalitate precum psihanalistul Peter Fonagy e de parere ca exista doua aspecte pe care viitoarele cercetari in psihoterapie le au de corelat si diferentiat:

• unul general psihopatologic care prezice persistenta tulburarii,
• unul specific simptomatic.

Conceptia lui despre ce anume functioneaza in psihoterapie se situeaza intre abordarea standardizata  (cum este si cea psihiatrica) si cea individualizata de tip psihanalitic. El nu crede ca terapiile sunt intrinsec diferite in modul in care obtin rezultate atata vreme cat

 terapeutul are un model stiintific fundamentat empiric despre pacient si ii poate vorbi   astfel incat sa-i dea sentimentul unei explicatii clare si coerente a ceea ce i se intampla

pentru ca asta faciliteaza increderea epistemica a pacientului, adica credinta ca

pot invata ceva de la acest terapeut. 

Cititi si Intalnindu-l pe Peter Fonagy

Eficacitatea psihoterapiei depinde de capacitatea terapeutului de a-i vorbi pacientului ca protagonist al propriei vieti,

ca celui care are putere de decizie,

pentru ca daca pacientul isi poate schimba asteptarile relativ la contextul social capacitatea sa de a invata de la relatiile sale sociale creste.

Cristina Ene

se formeaza in psihoterapie psihanalitica.

Toate articolele acestui autor