Nu pot rosti cuvantul „Eu” fara sa rosesc de rusine.
Nu stiu de unde vine aceasta ura pe care o resimt. Poate avea mai multe surse. Ma invinovatesc pentru ca nu am ajuns pana la capatul gandirii mele. Cu fiecare carte a mea nu am facut decat sa aman ora sinuciderii mele.
Tot ce am scris, am scris in momente de disperare. Mai ales la miezul noptii. Noaptea totul inceteaza sa mai existe. Nu mai ramane nimic, cu exceptia ta insuti, a tacerii si a noptii. Esti asa de singur cum numai Dumnezeu poate fi.
Cititi si Cioran si Leopardi: omul e un animal ciudat…
Paradoxal, fara aceasta idee a sinuciderii, m-as fi sinucis cu siguranta. E cheia sufletului meu. Din copilarie am trait zi de zi cu ideea mortii. Suicidul meu era imperativul meu categoric. Si, putin cate putin, aceasta idee si-a pierdut din intensitate. Mi-am spus:
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Esti stapan pe propria-ti viata: te poti omori cand vrei.
Asta m-a ajutat sa suport aceasta idee fixa. Dar ea nu m-a parasit vreodata.
In mod evident, nu sunt un om foarte activ. Natura nu m-a inzestrat cu o vointa de fier. Altminteri, de multa vreme m-as fi sinucis. La drept vorbind, sunt de o pasivitate extrema. Si imi e teama de orice initiativa. Orice initiativa ma imbolnaveste. Singura mea initiativa e o capacitate nemasurata de a spune „nu” sau de a ma fofila. Mi-ar fi placut sa fiu o piatra sau, daca nu, un animal.
Sunt oare reactionar? Poate, prin nostalgia barbariei. In cea mai mare masura ancorata in mine este negatia absoluta. Mi s-a reprosat de a fi fost un apropiat al fascistilor in tinerete, dar nu ideile lor ma interesau, ci exaltarea lor. Eram complet diferit de ei, insa patologia lor ma fascina. La fel de mult ma fascinau evreii. Era cealalta parte a naturii mele. Am fost singurul neevreu care a participat la Congresul Mondial evreiesc de la Bucuresti.
Tot ce este extrem in existenta a exercitat asupra mea o fascinatie fara limite. Intr-o vreme, marxismul. Dar l-am abandonat repede: prea sistematic, prea serios, prea dogmatic si fara umor.
Viziunea mea a fost intotdeauna estetica si catusi de putin politica. Germanii nu aveau nici un sentiment al nuantei, nici indoieli. Asta i-a aruncat intr-o tragedie incredibila. Dar chiar si asta e ceva mai bun decat faptul ca francezii sunt iremediabil provinciali.
Roland Jaccard
este scriitor. Nihilist, a fost un apropiat al lui Cioran şi Louise Brooks. A scris mult despre psihanaliză. Trăieşte la Paris.
