Conform lui Horst-Eberhard Richter (2016), exista doua tipuri de tulburari nevrotice familiale: de simptom si de caracter.

Nevroza familiala de simptom se caracterizeaza in principal prin faptul ca membrul imbolnavit de catre grup este tratat asemenea unui „caz”, asupra caruia se exercita presiune psihologica timp de o perioada indelungata tocmai pentru a-l duce la decompensare si pentru a se obtine, in acest fel, usurarea familiei.

Incepand cu acest punct, atmosfera familiala se destinde brusc, iar relatia dintre membrul simptomatic si persoana de referinta este cea care se detensioneaza in mod remarcabil si vizibil.

In mod paradoxal, se pare ca membrul cel mai sanatos al familiei este cel care exercita presiune si care imbolnaveste un alt membru al familiei.

Familii nevrotice de simptom, familii nevrotice de caracter

Ce se intampla de fapt este realizarea unei diviziuni compensatorii a rolurilor ce are drept scop mentinerea echilibrului patologic – acesta incetand de indata ce membrul simptomatic se vindeca, si cel care se imbolnaveste de aceasta data este cel anterior sanatos.

Cititi si Arta de a fauri oameni

Scindarea, de asemenea, caracterizeaza familia cu nevroza de simptom. Polarizarea relatiilor se produce in directia separarii acelei parti a familiei care nu este acceptabila social, putandu-se ajunge si la un veritabil „proces de expulzare”. Desi aceste cazuri sunt mai putin frecvente, cele mai intalnite situatii sunt acelea mascate, in care unul sau mai multi membri sunt desemnati sa adopte rolurile de outsideri ai grupului familial, fara a fi insa vorba de o expulzare propriu-zisa a lor.

Ceilalti membri ai familiei utilizeaza partenerul care opune rezistenta mai mica drept ecran de proiectie pentru defectele pe care fiecare si le neaga, pastrandu-l astfel in familie cu aceasta functie.

Actionand asemenea unui depozitar al tuturor sentimentelor si reprezentarilor de neputinta si insuficienta, acest membru este acel „tap ispasitor” anterior mentionat, care le permite celorlalti membri sa se simta „mai buni, mai puternici, mai sanatosi”.

De cealalta parte, emblematica pentru nevroza familiala de caracter este modificarea „Eului colectiv” in urma presiunii exercitate de un conflict nerezolvat. Acest tip de familie isi construieste propria lume nevrotica, tesand o ideologie adecvata pentru a putea compensa tensiunea intrafamiliala nevrotic-conflictuala.

Irena Talaban: „Familii contemporane in Occident si aiurea”

Aceasta familie nu se scindeaza si nici nu recurge la expulzarea membrilor, ci se inregimenteaza si mai mult in sine, unitatea patologica mentinandu-se chiar si atunci cand unul dintre membri se imbolnaveste de o maniera manifesta.

Un purtator de simptom nu este, de regula, intr-o familie cu nevroza de caracter un outsider si nici macar amenintat cu excluderea, ci este, de cele mai multe ori, mai curand cel care dirijeaza toata familia.

Interesant este ca se produce, din partea celorlalti membri, o supraidentificare cu acest membru simptomatic, iar simptomatologia este structurata tocmai in valoroasa ideologie familiala.

Construindu-se in propria lume, acest tip de familie ajunge sa isi creeze

un sistem egosintonic de norme care, vazut din exterior, este grav distorsionat.

Daca familia nu ar intretine acest cadru de existenta atent elaborat, ea s-ar dezintegra.

Pusa in fata alegerii inconstiente de a il lasa pe membrul simptomatic sa se decompenseze ori de a sacrifica contactul cu realitatea pentru a forma o solidaritate netensionata cu acesta, familia cu nevroza de caracter alege cea din urma varianta, avand credinta ca poate exercita control „asupra factorului iluzoriu al jocului ei.”

Astfel, aceste familii ajung sa asimileze fara discriminare „propriul tablou falsificat al realitatii”: familiile cu nevroza de angoasa isi construiesc lumea asemenea unui sanatoriu, cele paranoide asemenea unei fortarete, iar cele isterice asemenea unui teatru.

Cert este ca, in ambele cazuri de nevroze familiale, atat membrul simptomatic, cat si intreg ansamblul grupului familial se afla in codependenta si au o nevoie patologica reciproca unul de celalalt pentru a putea continua sa existe si a face fata amenintarii pe care demascarea o presupune – amenintare considerata, de ce nu, un veritabil pericol de anihilare.

Cititi si Familia patologica

Bibliografie: Horst-Eberhard Richter, Familia ca pacient. Terapia conflictelor in cuplu si in familie, Editura Trei, Bucuresti, 2016

Foto: psychology-spot.com

Alexandra Frîncu

este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.

Toate articolele acestui autor