Familia de caracter isteric, ne spune Horst-Eberhard Richter, se cristalizeaza in jurul unei figuri centrale isterice si a nevoilor acesteia, fara a exista in mod necesar un fond isteric caracteristic celorlalti membri – este vorba de fapt despre participarea efectiva la „aranjamentul isteric”, ceea ce se poate realiza prin asumarea diverselor roluri.
Horst-Eberhard Richter afirma ca aceasta „persoana isterica” centrala „obtine compensari importante in acest fel”, cu toate ca este posibil ca membrii ceilalti sa nu fie afectati din aceasta cauza. Aceasta insa nu inseamna ca aranjamentul familial nu exista in sensul structurarii isterice, ci doar ca din interiorul grupului ea nu face subiectul constientizarii.
Este vorba mereu despre reprezentatie si efect
Totusi, autorul cartii Familia ca pacient. Terapia conflictelor in cuplu si in familie nu lasa loc ambiguitatii in ceea ce priveste starea de fapt a lucrurilor din perspectiva celor din afara: un observator extern poate constata cu usurinta negarea sau chiar nedezvoltarea identitatii personale a membrilor, alese in avantajul dedicarii exclusive pentru „rolurile pe care li le atribuie figura centrala isterica, in calitatea ei de regizor.”
Cititi si Nevroza familiala de caracter paranoid
Pentru ca definitoriu pentru aceasta structurare familiala patologica este cuvantul teatru: „teatralitatea vietii de familie” este data de faptul ca, pe de o parte, membrii familiei joaca teatru unii fata de ceilalti, iar pe de alta parte de faptul ca intregul grup familial joaca teatru in fata anturajului – si, deci, al societatii.
Viata de familie de caracter isteric este caracterizata in mod tipic de „artificialitate”, care nu admite si nici nu permite ca vreun membru sa isi traiasca in liniste si dupa propria voie existenta. Acest membru, denumit de Richter „realist” va fi „sacait atat de tare” de ceilalti si indeosebi de liderul isteric, incat va ceda pana la urma si va accede la reprezentatia de ansamblu.
Cititi despre Familia cu nevroza de angoasa
El invata astfel „ca nu trebuie sa se ia in serios pe sine si pe ceilalti si ca nici el nu va fi luat constant in serios”, pentru ca, desi oamenii spun si fac tot felul de lucruri, „nu este chiar asa de important sa crezi in ceea ce spui, faci sau exprimi.”
Abonaţi-vă la newsletter Cafe Gradiva
Primiţi în email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Cel care insa incearca sa „demaste” intregul caraghioslac va fi in mod irevocabil repudiat, pe considerentul ca „strica jocul”. De aceea pana si membrii care, fara a avea caracteristici isterice, sunt mai linistiti sau mai retrasi isi pot gasi un „rol” in „piesa”: aceasta familie are nevoie si de figuranti si de spectatori deopotriva.
Fascinarea reciproca este ceea ce confera satisfactie membrilor si perpetueaza interactiunea isterica, familia considerand si ca face din sine un „ansamblu atractiv in fata anturajului.” Cu toate acestea, Richter este realist, afirmand ca aceasta este maniera de baza prin care „se perfectioneaza din pacate un sistem al autoinselarii”, fiind construit de fapt pentru a putea fi evitate „numeroasele frici de izolare, slabiciune si mizerie.”
Familii nevrotice de simptom, familii nevrotice de caracter
Daca spectacolul isteric este unul luminos, realitatea este vazuta ca fiind cenusie, iar amenintarea cea mai mare vine din aceasta directie, a intruziunii deziluzionarii, ceea ce obliga acest tip de familie sa depuna constant efortul de a se convinge „pe sine si pe ceilalti (…) de faptul ca teatrul ei reprezinta lumea reala si ca lumea este doar un teatru.”
In cazul destramarii acestei credinte directoare, atat familia ca ansamblu, cat si membrii in calitatea lor de indivizi se vor confrunta inevitabil cu „vidul depresiv”, teoria autorului despre aceasta patologie familiala fiind in fond ca toata aceasta arta depusa in constructia scenei isterice „nu este altceva decat un sistem de aparare anxios, ridicat impotriva pericolelor unei depresii.”
Bibliografie: Horst-Eberhard Richter, Familia ca pacient. Terapia conflictelor in cuplu si in familie, Editura Trei, Bucuresti, 2016
Foto: Family Guy – giphy.com, pa1.narvii.com
Alexandra Frîncu
este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.
Ati facut vreodata un studiu asupra unor grupari sau organizatii religioase ai caror membri sunt izolati social fata de restul societatii si de multe ori si fata de alti membri ai organizatiei atunci cand poate sunt exclusi din societatea respectiva si li se spune ca asa trebuie sa se procedeze cu ei pentru a mentine curata acea societate din punct de vedere moral, doctrinar etc. ?
E o perspectiva interesanta asupra articolului, cea pe care o trasati. Daca aflati studii in acest sens, va rog sa ni le semnalati si noua.
SI-GÚR au facut! Pe organizatiile din Fundu Bargaului, pe triburile din Tanzania si pe familiile de corali Favites, dar enigmatici cum ii stim, nu ne prezinta rezultatul studiilor, ne frustreaza…