Cine e clientul din terapie?

Vulnerabilitatea fiecaruia dintre noi poate fi definita, in oricare moment, de conglomeratul factorilor contextuali si al factorilor de fond.

Se intampla astfel ca, pentru acel moment, lumea se dezechilibreaza si capata o noua dimensiune, persoanei neramanandu-i, intr-o prima faza, altceva decat sa se adapteze noilor legi. Intervine in acest fel un instinct de supravietuire psihoafectiva care-ti cere numai sa… rezisti.

Despre oglindire ca proces de constructie relationala

Dar aceasta ajustare nu reprezinta decat accederea la un pseudoechilibru, pe care, undeva in spatele mintii, il simti exact asa cum e: fals, fortat – indiferent de cat de multa energie ai investi in sustinerea mecanismelor de rezistenta. Iar pe masura ce fortele slabesc, sub efectul dispersiei tumultul interior sustinut se propaga, rezultand un sentiment global de confuzie, cu efect pervaziv asupra tuturor aspectelor realitatii.

Fiecare client vine in relatia terapeutica cu o logica interna proprie, dificultatea reprezentand ceva ca raspuns rezolutiv la altceva. Mai mult decat cauza si efect, procesul subiacent este unul contrareactiv – reactie la reactie – iar tocmai pe aceasta inlantuire se tese insasi logica interna a problematicii clientului, logica al carei caracter este mai degraba afectiv, decat rational, si al carei sens este mai degraba intern, decat extern.

Persoana care intra in terapie pentru o problematica anume ajunge sa isi defineasca intreaga existenta prin prisma acelei dificultati prezente, fiindu-i greu sa conceapa faptul ca acest moment reprezinta doar atat: un moment – ci nu toata viata sa.

Pozitionarea terapeutica in intelesul rezonantei mentale este asadar importanta nu doar prin faptul ca normalizeaza – adica obiectivizeaza, aduce la dimensiunile reale – situatia, stabilizand-o practic, ci si prin faptul ca o valideaza: permitandu-i-se sa existe, momentul este recunoscut ca atare.

Intalnirea sinelui autentic si cadrul vindecator al relatiei terapeutice

Clientul nu are nevoie de cineva care sa ii spuna ca dificultatea nu exista, dar nici ca este mai mult decat e de fapt, ci are nevoie de cineva la care sa vada si de la care sa ia increderea ca situatia nu este definitiva. Tot asa cum nu are nevoie de cineva care sa ii rezolve problema (cu toate ca nu stie aceasta inca), clientul se va sprijini de acest pilon terapeutic al increderii pentru a atinge ceea ce reprezinta scopul oricarui proces de asistare, anume autonomia.

Asadar, clientul intra in terapie nu atat pentru a afla de ce apare ceva (desi, la nivel constient, poate crede asta), cat mai curand pentru a-si raspunde la intrebarea privitoare la rolul acestui ceva si a intelege cum – astfel incat sa se permita posibilitatea de actiune.

Actor in propriul sau scenariu existential, clientul va invata, in ritm propriu, cum sa acceseze si rolurile de producator, regizor si scenarist, bucurandu-se apoi, in lumina constientizarii, de autonomia dobandita si creata deopotriva de si prin sine, fiind un invatacel al propriei sale vieti.

Psihoterapeut bun Bucuresti – cum il gasesti

Foto: vectorstock.com

Alexandra Frîncu

este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.

Toate articolele acestui autor