Exista procese care presupun constructie constanta. Bucati, una dupa cealalta, sunt permutate, testate si analizate, pentru a se decide asupra lor daca vor mai fi pastrate sau daca renuntarea la ele reprezinta de fapt avantajul.
Un astfel de proces este si cel terapeutic, in care clientul isi desface existenta gradual, piesa cu piesa, la care se uita de data aceasta in lumina vindecatoare a relatiei terapeutice. In acest cadru el descopera mijloacele prin care potentialul autonomiei sale devine realizabil.
Alianta terapeutica si caracteristicile pacientului
Spatiul securizant si continator al aliantei terapeutice permite recuperarea propriului sine si crearea posibilitatii de contact interior prin eliminarea factorului amenintator care pana acum a impiedicat afirmarea individuala. Persoana din terapie isi poate privi orice rana ramasa nevindecata, orice trauma neelaborata, putandu-le integra.
Sansa terapiei reprezinta sansa intalnirii autentice cu propria individualitate, confruntarea cu propriul context de viata si depasirea acestuia spre eliberarea de sine. Rescrierea propriei povesti se face de-a lungului travaliului terapeutic, in care persoana moare si renaste de atatea ori de cate are nevoie si pentru atatea parti care se cer a fi cernute spre a se reintregi cu sine.
Cititi si Horst Kächele: “Ataşament şi alianţă terapeutică”
Sa ai ocazia sa poti vedea si de pe margine desfasurarea propriei vieti reprezinta accesarea unei resurse creatoare esentiale: izvorul primar este cel mai constientizarii propriei fiinte si a propriului spatiu de existenta, este actiunea de a lua act de propria prezenta in lume si de a deveni astfel parte activa din ea, de a deveni agentul propriei vieti.
Poate ca ne nastem sau nu asa, dar cu siguranta majoritatea pierdem aceasta autenticitate si autonomie de exprimare. Dincolo de a cadea in sfere abstracte, liberul arbitru exista si in masura in care ne-am eliberat de fortele inconstiente care ne traiesc pe noi… fara noi.
Abia atunci putem spune ca umplem in totalitate spatiul existentelor noastre si de fapt abia atunci putem sa-l revendicam, atat spatiul, cat si pe noi insine. Abia atunci putem spune ca ne apartinem cu adevarat, in deplina constiinta de cauza.
Foto: britishpsychotherapyfoundation.org.uk
Alexandra Frîncu
este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.
Constiinta de cauza?!
Da, dacă ar fi să preluăm și să privim ideea articolului printr-un tipar convenționalist, ar tb. să spunem că autorul care n-a integrat distincții lexicale elementare ar avea nevoie de un proces de reconstrucție, de la origini, a competențelor lingvistice prin intermediul cărora le etalează pe cele terapeutice.
Dar pentru că aici e vb. de psihanaliză, unde, ca și în Twin Peaks, nimic nu e ceea ce pare a fi, unde modelele semantice se sustrag de la orice încercare de a le face tributare clișeelor învățate până atunci – că doar de-aia e nevoie de reeducare prin dezmembrare și recompunere, bucată cu bucată -, asemenea tiparnițe n-au ce căuta – și găsi -!
poate că limbajul analitic se ferește să le numească, dar în limbaj popular, astfel de observații sunt ppur și simplu, triviale!
cred ca prezentati procesul terapeutic intr-o maniera idealizanta. in realitate o terapie poate sa fie sau nu incununat de progres, poate sa fie sau nu, o terapie de succes, si asta depinde de foarte multi factori. e o experienta care merita (ma refer la o terapie serioasa, desigur, nu diverse diletantisme) dar cred ca trebuie sa avem asteptari realiste despre ce poate si ce nu poate face totusi, o terapie.
O remarcă foarte pertinentă. Într-adevăr, aceasta reprezintă mai mult decât o altă latură a procesului terapeutic, dar despre care, iată, nu se prea vorbește – ba chiar mai scapă până și celor ce o au prea bine în vedere. Mulțumesc pentru semnalarea acestui aspect justificat!
Din ce am privit eu 'prcesul de vindecare', nu există vindecare.
Pas de spune însă asta, unui om aflat la miezul vieții!
Cunoscand apetenta incoercibila a oamenilor pentru luminile vindecatoare, probabil ca si aici e bataie si de aceea vorbim de "sansa" de a beneficia de un proces terapeutic si nu de o simpla posibilitate, evaluata si valorificata dupa nevoia, interesul si priceperea fiecaruia. Oare e ceva ce un om ar putea face mai mult ca altul pentru a-si apropria aceasta sansa sau ramane literalmente o chestiune de noroc sa se pogoare asupra ta lumina binefacatoare a terapiei?