Nu se poate spune ca Erich Fromm este un autor care face risipa de cuvinte, insa, atunci cand vine vorba de a spune lucrurilor pe nume, se asigura ca mesajul sau este cat mai clar inteles: descriind sindromul de descompunere, el afirma ca reprezinta „chintesenta raului”, fiind „cea mai severa patologie, precum si radacina celei mai aprige distructivitati sau inumanitati.”
Denumit de autor si „necrofilie”, Fromm se refera prin aceasta la „iubirea de moarte” in eseurile sale cele mai nuantate si ample, aflata in totala opozitie cu „biofilia” sau „iubirea de viata.” De asemenea, pe baza acestor doua mari categorii el considera ca se poate opera „fundamentala distinctie” intre oameni din punct de vedere atat psihologic, cat si moral.
Din descrierile celor doua tipologii din perspectiva pura, se disting urmatoarele caracterizari.
Cititi si Erich Fromm si Sufletul omului
Individul necrofil nu este doar atras de tot ceea ce inseamna moarte, ci este fascinat de aceasta, dominat de ea. Este blocat in trecut si atasat „esentialmente sentimental” de emotiile de atunci, a caror amintire o intretine obsesiv. Ca persoana, este rece, distant, excesiv devotat ordinii si regulilor; este inflexibil si cu valori corespondente, a caror tematica principala este, bineinteles, moartea.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
In totala opozitie, biofilul este caracterizat de impulsul de a creste si de a crea. Axat valoric pe a fi decat pe a crea, individul iubitor de viata „are capacitatea de a se lasa surprins”, se afla mereu in cautare de nou si este orientat spre viitor, nestaruind in sentimente de vinovatie sau regret. Este flexibil si in contact cu izvorul bucuriei din interiorul sau, fiind cald si generos in relatiile cu ceilalti.
O diferenta-cheie intre aceste doua personalitati este data de polaritatea fortei: daca necrofilul se foloseste de aceasta pentru a dezbina si a distruge, puterea sa manifestandu-se prin imperativul de a se impune asupra obiectului si de a-l poseda, biofilul isi foloseste forta pentru a crea si a da viata, pentru a uni si construi, fiind axat pe libertate.
De asemenea, controlul este o alta expresie marcanta a caracterului polarizat al celor doua portrete: lumea necrofilului s-ar dezintegra in absenta exercitatii controlului prin forta si a impunerii ordinii, intrucat existenta necrofilului, definita fiind de relatia cu obiectul, ar inceta daca nici acesta din urma nu mai exista.
De cealalta parte, biofilul intelege si accepta faptul ca viata „este dezordonata si incontrolabila prin natura sa intrinseca”, de aceea nici nu se teme de ea, ci alege sa devina parte din ea si din curgerea ei. Astfel, daca biofilul este progresiv prin natura sa, necrofilul este profund regresiv, ceea ce se constata de altfel prin atractia fata de noapte, trecut si infertil ca esenta.
Erich Fromm afirma despre aceste tipologii ca mult prea rar se intalnesc in aceasta stare pura, in randul populatiei fiind vorba mai degraba despre tendinte predominante in care una dintre cele doua influente este mai puternica decat cealalta; de asemenea, aceste impulsuri pot fi observate in comportament, valori, atitudini, precum si relatiile cu ceilalti si cu lumea in general (interioara si exterioara deopotriva).
Bibliografie: Erich Fromm, Sufletul omului. Intre geniul binelui si al raului, Editura Trei, Bucuresti, 2017
Foto: voxpopulisphere.com
Alexandra Frîncu
este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.
