Conform descrierii initiale a lui Freud, narcisismul provine din directionarea exclusiva a libidoului catre Eu, fara a mai fi astfel investit in obiecte, deci in lumea exterioara. In contextul abordarii lui Erich Fromm insa, conceptul de libido este utilizat in sens jungian, si anume ca energie psihica.
Prin aceasta, Fromm se refera la un intreg spectru de comportamente, ale caror directionare si intensitate ajung sa caracterizeze dinamica personalitatii unui individ. Ba, mai mult, conform autorului, „aceasta energie leaga, unifica si il tine inchegat pe individ in sine insusi, precum si pe individ in relatia sa cu lumea exterioara.”
Cititi si Erich Fromm si Sufletul omului
Ce se intampla, asadar, in cazurile patologice, deci si ca parte a manifestarii narcisismului din cadrul sindromului de descompunere, este ca individul nu reuseste sa realizeze diferenta dintre ceea ce reprezinta lumea sa proprie si cea exterioara, intre ceea ce reprezinta „eu” si ceea ce este „non-eu”, ramanand astfel intr-o stare „care nu difera in mod esential de cea a bebelusului” ce inca nu a depasit etapa narcisimului primar pentru a stabili granite intre el si lume.
Un exemplu extrem de patologie narcisica este in acest sens psihoza, „care constituie o stare de narcisism absolut, una in care individul a rupt toate legaturile cu realitatea exterioara”, ba mai mult, „s-a substituit el insusi realitatii”.
Fenomenul este deci unul al nediferentierii intre sine si ceilalti, in chiar intelesul in care individul narcisic nu are capacitatea de a concepe faptul ca realitatea altei persoane este diferita de a sa proprie, ceilalti fiind considerati cel mult drept „niste reflexii” ale lui insusi.
Erich Fromm caracterizeaza aceste persoane ca avand o sensibilitate exagerata la critica, ce imbraca formele de negare vehementa a absolut oricarei critici sau a reactiilor de furie ori deprimare. Avand in vedere faptul ca persoana narcisica se identifica exclusiv prin sine sau printr-un singur aspect, care este investit nu masiv, ci total, aceste reactii sunt usor de inteles, intrucat contestarea si combaterea lor reprezinta pentru acest individ o contestare si o invalidare a sa insusi.
Erich Fromm spune ca prin „gonflarea narcisica” este compensata de fapt senzatia de singuratate si de groaza ce provine din „faptul ca persoana narcisica nu se relationeaza cu lumea si, drept consecinta, este singura”. Astfel, rationamentul este urmatorul: „daca el este lumea, atunci lumea din afara nu-l poate ingrozi; daca el este totul, nu mai este singur; asadar, atunci cand narcisimul ii este ranit, isi simte amenintata intreaga existenta.”
Bibliografie: Erich Fromm, Sufletul omului. Intre geniul binelui si al raului, Editura Trei, Bucuresti, 2017
Foto: news.umich.edu
Alexandra Frîncu
este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.
