Propria noastra constiinta este de obicei limitata la ceea ce ne permite sa constientizam societatea ai carei membri suntem.
Narcisismul social – sau de grup – este definit, conform lui Erich Fromm, prin functia sa sociologica de supravietuire; daca un grup organizat vrea sa supravietuiasca, atunci este necesar ca el sa fie investit de catre membrii sai cu „energie narcisica” – practic, cu importanta, pentru ca este nevoie ca indivizii care alcatuiesc grupul sa ajunga sa considere entitatea sociala organizata din care fac parte ca fiind mult mai mare in semnificatie decat propria existenta.
Cititi si Erich Fromm si Sufletul omului
De asemenea, apartenenta la un astfel de grup puternic investit narcisic asigura acelor indivizi „saraci din punct de vedere economic si cultural mandria” compensatorie a ratiunii de a fi, de a exista: obtinand satisfactie din existenta ansamblului social in sine, un astfel de individ gaseste raspunsul vietii sale in pozitia adesea extrem narcisica a grupului, raspuns pe care nu il poate afla in cadrul propriei existente, intrucat aceasta „nu este «interesanta» pentru el”.
Dificultatea in a identifica fenomenul narcisismului de grup este mult mai mare decat in cazul narcisismului individual, atentioneaza Fromm, intrucat ceea ce este scos la inaintare in locul „eului” individual ajunge sa fie plasat la rang de mare valoare prin prisma dimensiunii extinse care flateaza „narcisismul personal al fiecaruia”.
In plus, faptul ca entitati precum „natiunea (sau rasa, religia, partidul politic etc.)” sunt pretuite in acest fel de catre o majoritate coplesitoare (de ordinul milioanelor de oameni), face ca lucrurile sa devina „rezonabile” – termen pe care teoreticianul il descrie ca fiind „ceea ce obtine acordul” si care „nu are nimic de-a face cu ratiunea, ci cu acordul general.”
Cantitatea este astfel masura care da norma, iar atunci cand „grupul ca intreg are nevoie de narcisismul de grup pentru supravietuire, el va incuraja atitudinile narcisice si le va conferi calificarea de a fi deosebit de virtuoase.” Faptele ajung astfel sa se justifice prin ele insele, data fiind nevoia de satisfactie a narcisismului social, pe care o furnizeaza „ideologia comuna a superioritatii grupului de apartenenta”, atat prin sine, cat si raportata la „inferioritatea tuturor celorlalte”.
In termenii patologiei narcisismului de grup, autorul mentioneaza drept „cel mai frecvent si evident simptom (…) lipsa obiectivitatii si a judecatii rationale.” Se pierd din vedere adevarurile mici, care in schimb ajung sa fie deformate atunci cand sunt „aduse laolalta”, ceea ce rezulta fiind astfel „alcatuit din neadevaruri si nascociri”.
Problematic este insa faptul ca aceste nascociri conduc in mod inevitabil la deformarea realitatii insesi, sistemul narcisic autointretinandu-se prin autoconfirmarile consecvente. Imaginea de sine narcisica a grupului are nevoie de confirmare exterioara, pe care o obtine din tocmai opozitia cu care se confrunta, insa a carei reala cauza nu o poate vedea ca originand la sine.
De aici si mai departe calea spre drumul justificarilor (im)pertinente este una tulbure, alcatuita din violenta si furie ca reactii la orice forma contestatara a insesi justetii grupului social narcisic. Se poate constata aceasta in chiar contextul istoric si social in care Erich Fromm si-a elaborat volumul (descris in cadrul primei parti a seriei prezente de articole), autorul remarcand nu doar o tendinta de dezvoltare a acestui fenomen, ci indicand spre un apogeu al sau, in acest sens nefiind necesar decat sa se arunce o privire catre marile evenimentele petrecute cu nu mai mult de cativa ani in urma pentru a se intelege despre ce este vorba.
Bibliografie: Erich Fromm, Sufletul omului. Intre geniul binelui si al raului, Editura Trei, Bucuresti, 2017
Foto: footage.framepool.com
Alexandra Frîncu
este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.
