In cazul ranii narcisice de grup, raspunsul furios va lua forma razbunarii cu scopul explicit de a-l anihila pe cel considerat responsabil de ranire – un fel de lege a talionului la scara societala – dar grupul narcisic nu are nevoie doar de o imagine a unui celalalt-agresor, ci are nevoie si o imagine proprie (de victima narcisica), astfel aparand nevoia chipul narcisic cu care grupul se identifica si prin care se defineste.
In acest fel, obiectul narcisic devine tocmai persoana conducatorului admirat, asupra caruia grupul transfera „narcisimul individual”, satisfacandu-si de aceasta maniera nevoia narcisica fundamentala, anume cea „de simbioza si de identificare”, a carei catalizator este insusi „actul de supunere”.
Cititi si Erich Fromm si Sufletul omului
Erich Fromm afirma despre personalitatea acestui individ ce incorporeaza toate proiectiile narcisice de grup ca traieste convingerea maretiei sale si ca „nu are nici o indoiala de sine”, tocmai acest magnetism fiind cel ce atrage masele, care gasesc astfel un corespondent al propriului narcisism frustrat.
Ca orientare extrema si distorsionata, dinamica unui astfel de grup este o manifestare a comportamentului de multime, caracterizat in sine prin regresie, emotionalitate si irationalitate, dublat insa de dimensiunea patologicului. Transgresand ceea ce este „benign” si are „o anumita limita”, grupul narcisic devine orb, impiedicat de insasi natura sa de la a mai vedea „realitatea ca atare, anume obiectiv”.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Cu alte cuvinte, avand rationalitatea limitata, grupul devine sclavul propriului set de valori bolnave, in jurul carora isi construieste – sau incearca sa o faca – realitatea. Puterea este inmanata obiectului narcisic, devenit lider si emblema, dar care nu va conduce decat spre distrugere.
Erich Fromm despre fenomenul narcisismului individual
Din punctul de vedere al fenomenologiei clinice, narcisismul de grup este o regresie, pericolul nerecunoasterii ca atare fiind descris de Fromm de o maniera fara echivoc: „daca tendintele arhaice regresive sunt impartasite de multi, avem tabloul unei folie á millions” si, in ideea acordului general ce da masura rezonabilitatii unui fenomen, atunci nebunia devine intelepciune – chiar mesianism.
Individul captiv acestui agrenaj social narcisic al „nebuniei comune” isi pierde uzul identitatii si al separarii de ceilalti, fiind in acest fel eliberat de „intensa anxietate pe care ar trai-o intr-o societate progresiva”, in care promovate sunt valorile independentei si libertatii, dar care presupun mai intai de toate gestionarea angoaselor fundamentale.
Voi incheia citand tot cuvintele autorului, intrucat exhaustivitatea lor subliniaza cel mai bine caracterul insidios al fenomenului mai sus descris: „Trebuie sa ne amintim ca, pentru majoritatea oamenilor, ratiunea si realitatea nu sunt altceva decat acordul general public. Nimeni nu isi poate «pierde mintile» atunci cand mintile tuturor nu difera una de cealalta.”
Erich Fromm despre fenomenul narcisismului social
Bibliografie: Erich Fromm, Sufletul omului. Intre geniul binelui si al raului, Editura Trei, Bucuresti, 2017
Alexandra Frîncu
este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.
