Decretul tacerii: Un Eu clivat pentru o societate linistita

In continuarea ideii privind medierea pe care o realizeaza discursul cultural asupra remanierilor verbale ale continuturilor psihologice traumatizante (puteti citi despre aceasta aici: „Boris Cyrulnik despre cum cuvintele ne modifica amintirile si reprezentarile”), in cadrul conferintei sustinute la Universitatea din Nantes, Boris Cyrulnik prezinta in ce fel apare – ba chiar putem spune ca este impus – clivajul ca mecanism de aparare deopotriva individual si social.

„In spatele bine luminatei scene sociale sunt construite criptele in care murmura fantomele”, afirma cercetatorul despre procesul ce determina scindarea Eului individual, rupand astfel de personalitatea ca intreg acea parte devenita acum tabu.

Aceasta interdictie insa nu are nevoie nici pe departe de a fi exprimata explicit: asa cum afirmam si in articolele precedente ale seriei de fata, si tacerea face la fel de mult parte din discursul social, ea devenind chiar o „complicitate culturala in care toata lumea isi gaseste justificarea”.

Despre clivaj cititi si Gandirea schizo-paranoida

Se poate spune ca, in mod tacit, este emis un decret al tacerii care sa reglementeze interactiunile dintre membrii societatii in privinta relatiei cu evenimentul-trauma, chiar daca respingerea si negarea societatii se constituie in factori de agravare a ranilor suferite de individ si-i lasa acestuia foarte (prea) putine modalitati prin care sa-ncerce sa se vindece.

De aceea, afirma Cyrulnik, „nu se poate spune decat ceea ce cultura e dornica sa auda”, in fata posibilitatii ingrozitoare a dezorganizarii psihice fiind preferate efectele nocive ale surditatii: astfel se formeaza deci, criptele mai sus mentionate, inchisori psihice care explica in parte tulburarile transmise pe cale transgenerationala.

Secretul, cripta si fantoma. Vocabular de psihogenealogie

Pozitionarea corpului social fata de evenimentele traumatizante, coplesitoare traduce – sau tradeaza – adesea imposibilitatea acestuia de a face fata, astfel incat incapacitatea de a procesa atrage dupa sine si incapacitatea de a integra in vreun fel sau altul trauma. Mecanismul e eficient in aparenta, chiar daca actioneaza de pe o pozitie reductionista: „cultura respinge atunci cand nu poate sublima”.

Sensibilizarile care pun bazele dezvoltarii neuropsihologice au astfel o semnificativa pondere cultural-sociala, aspect de o si mai mare importanta cand este privit din perspectiva teoriei atasamentului. Psihicului unui parinte caruia i-a fost impus decretul tacerii ii va parea foarte oportuna calea de salvare oferita de portita clivajului.

Numai ca acest parinte nu va putea oferi acea veritabila „baza de siguranta” nici propriului copil. Nefiind el insusi securizat intern, parintele va fi „sculptat” de mediul care a impus clivajul, fara a i se fi procurat insa si controlul asupra acestuia, astfel incat tacerile sale vor trada cel mai mult continuturile angoasante ascunse, pe care le va si transmite mai departe.

Astfel se formeaza atasamentele ambivalente, conchide Boris Cyrulnik.

Horst Kächele: Atasament si alianta terapeutica

Bibliografie

• Cyrulnik, B. (2006). O minunata nefericire. Bucuresti: Elena Francisc Publishing.
• Cyrulnik, B. (2012). Mai bine mor decat sa spun. Rusinea. Bucuresti: Editura Trei.
• Boris Cyrulnik : il faut faire le récit de soi, conferinta sustinuta la Universitatea din Nantes, 17 mai 2017.
• Cyrulnik, B. (2005). Murmurul fantomelor. Bucuresti: Curtea Veche Publishing.

Foto: verywellmind.com (modificata)

Alexandra Frîncu

este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.

Toate articolele acestui autor