Cercetarile intreprinse pentru a intelege deopotriva care sunt efectele privarii senzorial-afective asupra copiilor, dar si a ceea ce este rezilienta, l-au purtat pe Boris Cyrulnik prin orfelinatele a numeroase tari in care fenomenul social al abandonului copiilor inca de la nastere constituia o practica obisnuita.

Este cazul tarilor precum Columbia, chiar si Franta si, desigur, si Romania – care, cu toate ca a renuntat la metodele precum cele ce urmeaza a fi descrise in ceea ce priveste copiii institutionalizati, se afla inca printre tarile din Uniunea Europeana cu cele mai mari rate ale abandonului copiilor, cele mai scazute rate ale adoptiei, dar si printre tarile cu cei mai multi copii institutionalizati.

Daca in prezent acestia sunt inclusi in centre de plasament de tip rezidential sau familial, in anii ’90 prabusirea regimului comunist a demascat o realitate abuziva si infioratoare ce domnea de ani buni in randul orfelinatelor romanesti. Copii de toate varstele, de la bebelusi la cei de varsta scolara, abandonati la nastere, orfani de unul sau ambii parinti ori luati din medii abuzive, erau plasati in mediul centrelor cel putin tot atat de violente fizic si emotional: stateau numai inchisi, legati de paturi sau de calorifere, erau batuti, neglijati din toate punctele de vedere si nimeni nu li se adresa prin altceva decat tipete sau, in cel mai bun caz… prin tacere.

Din ce e construita memoria noastra? Din mai nimic, ne spune Boris Cyrulnik

Boris Cyrulnik insusi a avut ocazia de a patrunde intr-o astfel de institutie, descoperind incaperi de pana la 80 mp cu sute de paturi in care copiii, privati de orice contact uman altul decat, cel mult, al simplei prezente a celuilalt, nu faceau decat sa se balanseze in patuturile lor, chiar daca aceasta forma de stimulare se transforma adesea in autoagresiune.

La fel de frecvent se instala o forma aparte a depresiei, anume cea anaclictica, descrisa pentru prima oara inca din anii ’30 tot la copiii abandonati si spitalizati; copiii intrau intr-o stare de catatonie accentuata, refuzand, practic, a mai trai, reactie cauzata nu doar de abandon in sine si de absenta mamei, cat de absenta oricarui alt „tutore de rezilienta afectiva”.

Toti acesti copii erau privati de orice contact uman si traiau intr-un mediu izolat din punct de vedere al interactiunilor nu doar sanogene, ci, adesea, de orice fel, ceea ce ii plasa intr-un vid senzorial si afectiv din care psihicul si creierul lor nu isi puteau extrage nici un alt punct de sprijin spre a se dezvolta decat, cel mult, propria corporalitate.

Existenta psihocognitiva nu se putea organiza si nici schematiza altfel decat haotic, orice eveniment emotional ajungand sa fie resimtit drept traumatizant si suprastimulant, si pe care copilul ulterior va fi simtind nevoia de a-l ajusta conform circuitarii primare, initiale, sculptata de relatiile precoce, preverbale.

„Copilul se adapteaza viziunii despre lume impregnate in memoria sa biologica si la aceasta reactioneaza el”, afirma Cyrulnik, intelegandu-se astfel ca inca de timpuriu se poate pune baza fie a unei hipervulnerabilitati fata de mediu si stimulii sai emotionali, fie a unui caracter rezilient, robust (hardiness – cf. Kobasa).

Evenimentele celei mai mici copilarii contribuie la formarea identitatii copilului, indiferent ca este vorba despre o organizare verbala sau – cu atat mai mult – preverbala, intrucat fiecare eveniment nu doar ca este trait intr-un anume fel, spunand astfel ceva despre lume, ci el se constituie si in reprezentare de sine.

Asadar, daca mediul in care un copil vine pe lume formeaza nisa sa de dezvoltare, atunci persoanele care populeaza acest mediu devin „tutorii sai de dezvoltare” si cel mai bine ar fi ca acestia sa se constiuie in acei mai sus mentionati „tutori de rezilienta” a caror interventie este salutara indiferent de momentul actiunii, intrucat ei vor oferi ocazia copilului nu doar de a-si relua dezvoltarea, ci si de a recupera distantele in dezvoltarea atat psihica, cat si fizica – Cyrulnik oferind aici un exemplu* al unor copii institutionalizati tot din Romania, care au reusit sa revina, practic, la viata odata ce mediul lor afectiv a fost unul structurat, hranitor si securizant…

Cititi si Nisa afectiva timpurie: anomia sociala versus factorul rezilient

Bibliografie

• Boris Cyrulnik : il faut faire le récit de soi, conferinta sustinuta la Universitatea din Nantes, 17 mai 2017.
• Cyrulnik, B. (2005). Murmurul fantomelor. Bucuresti: Curtea Veche Publishing.
• *Ionescu, S., Jourdan-Ionescu, C. (2001). La résilience des enfants roumains abandonnés, institutionnalisés et infectés par le virus du sida, cit. in Cyrulnik, B. (2005) in Murmurul fantomelor, p. 33.

Foto: https://www.youtube.com/watch?v=Uxei6vr697k

Alexandra Frîncu

este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.

Toate articolele acestui autor