Abordand conceptul de rezilienta, Boris Cyrulnik da exemplul autorului Victor Hugo care, prin intermediul personajului Cosette, pledeaza in favoarea orfanilor, afirmand ca „acesti copii au o lume intima si nu ii putem abandona pur si simplu, nu ii putem lasa sa moara; daca ne ocupam fie si numai putin, unii dintre ei vor isi vor relua buna dezvoltare” – aceasta fiind insasi definitia rezilientei, conchide Cyrulnik.
In reprezentarea individuala a unei traume semnificativa este maniera de a vorbi despre eveniment si modul in care anturajul il „inconjoara” pe cel ranit; modificand acest discurs social, atunci se modifica si reprezentarea experientei.
Privarea afectiv-senzoriala din orfelinatele romanesti si sansa la rezilienta
Boris Cyrulnik afirma ca raportarea la trauma se face din doua perspective. Pentru ca suntem oameni, spune el, putem suferi de doua ori: in urma loviturii propriu-zise pe care o primim in plan real (precum o fractura, o umilinta, deportarea etc.), dar putem suferi si o a doua oara, prin reprezentarea pe care ne-o facem despre ceea ce ni s-a intamplat.
Discursul social, in functie de modul in care se pozitioneaza fata de anumite evenimente, poate veni sa agraveze si sa intareasca discursul personal despre evenimentul traumatic sau poate facilita dezvoltarea rezilientei.
Ce se intampla in cazul copiilor orfani este ca reprezentarea pe care si-o fac singuri privitor la abandonul parental este cea de a nu merita iubirea parintilor, de a nu avea valoare, chiar de a fi de neiubit, iar atunci cand in jur aud aceleasi lucruri, ca provin dintr-un mediu inferior, ca nu sunt buni la nimic sau ca nu pot face nimic din cauza ca nu au avut parinti, ca s-au nascut defavorizati social, atunci ei vor introiecta despre sine aceasta reprezentare, care le va ghida existenta.
Boris Cyrulnik despre cum cuvintele ne modifica amintirile si reprezentarile
Boris Cyrulnik spune ca astfel sunt actionate dinamicile profetiilor autoimplinite: introiectarea reprezentarii de sine devaloriza(n)te alimenteaza in mod consecvent imaginea unui sine incompetent, incapacitant si neputincios care va directiona comportamentul – inconstient – in directia (auto)confirmarii, discursul social blocand in acest fel dezvoltarea.
Dar exista speranta: daca se intalneste un discurs social care metamorfozeaza reprezentarea traumei si a suferintei, atunci se produce si restructurarea. Reluarea dezvoltarii se va face pe fundamentul emotional reparator insotit de un discurs social care resimbolizeaza abandonul.
In acest fel se atinge acel grad de libertate interioara, atunci cand are loc remanierea celei de-a doua suferinte si a reprezentarii experientei traumatice – nu a loviturii in sine deci, ci a discursului, a imaginii facute despre aceasta lovitura, putand spune asadar ca este vorba de o prescriptie sociala care poate actiona in doua sensuri, fie agravand suferinta, fie stimuland rezilienta.
Decretul tacerii: Un Eu clivat pentru o societate linistita
Bibliografie: Boris Cyrulnik : il faut faire le récit de soi, conferinta sustinuta la Universitatea din Nantes, 17 mai 2017.
Foto: iris.xyz
Alexandra Frîncu
este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.
