Mindfulness ca instrument psihologic este, fara indoiala, una dintre cele mai in voga tendinte la ora actuala in materie de dezvoltare personala. Rapoarte recente sugereaza ca terapia cognitiva bazata pe mindfulness este la fel de eficace ca antidepresivele in prevenirea recidivei depresiei recurente.
Mindfulness este o tehnica extrasa din budism in care o persoana incearca sa isi observe propriile ganduri, emotii, sentimente si senzatii prezente fara a le judeca. Scopul este de a crea o stare de „constientizare”. Ceea ce a fost odata un instrument de explorare spirituala a fost transformat intr-un panaceu pentru epoca moderna – un tratament pentru problemele umane comune, de la stres pana la anxietate si depresie. Daca luam aceasta „pilula naturala” in fiecare zi, se spune, ne deschidem catre potentialul de a primi nenumarate beneficii fara nici un fel de efecte negative, spre deosebire de pastilele sintetice, cum ar fi antidepresivele, ale caror potentiale efecte secundare negative sunt binecunoscute, testate si documentate.

Dupa cum unii dintre noi stiu, in special cei care au trecut printr-o forma sau alta de psihoterapie validata, constientizarea este rareori lipsita de anumite efecte secundare, chiar pericole, care apar sub forma unor trairi intense care ne destabilizeaza temporar si ne rearanjeaza realitatea asa cum o experimentam pana la momentul interventiei. Dar cu ajutorul unui psihoterapeut vom putea gestiona bine aceasta perioada si vom integra cu succes noile continuturi aduse la lumina de actul constientizarii.
Ce facem insa atunci cand constientizarea apare pe un teren nepregatit, in cadrul unui exercitiu de grup, facilitata de un pseudospecialist, care nu ne mai poate asista in continuare, iar noi plecam purtand pe umeri mostenirea nou descoperita a copilului ranit, a umbrei personale abia intrezarite sau a unor emotii adanc ingropate care s-au reintors sa ne bantuie?
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Anumite probleme de sanatate mintala pot creste dramatic riscul de a experimenta efecte secundare ale practicarii mindfulnessului. Problema este ca nu se realizeaza nici un fel de evaluare prealabila, aceasta practica de meditatie fiind „prescrisa” in mod universal oricui, indiferent de problema, fara a se tine cont de structura de personalitate, de mecanismele de aparare individuale ori de trecutul mai mult sau mai putin traumatic al fiecaruia in parte.
Internetul abunda in marturii mai putin fericite referitor la efectele mai putin mediatizate ale mindfulnessului.
De pilda, The Guardian a tratat pe larg o serie de astfel de experiente, printre care se numara si cea a lui Claire, o persoana in varsta de 37 de ani, care profesa intr-o industrie extrem de competitiva. Aceasta a fost trimisa la un curs de 3 zile cu colegii, ca parte a unui training.
„Initial am gasit-o relaxanta”, spune ea, „dar ulterior m-am simtit complet desprinsa de realitate in timp ce o faceam. In doua sau trei ore de sesiuni ulterioare, incepusem sa fiu cu adevarat panicata. „
Sesiunile au reactivat amintiri din copilaria ei traumatizanta si Claire a suferit o serie de atacuri de panica. „Cumva, cursul de mindfulness a declansat lucruri pe care le-am avut inainte”, spune Claire. Am avut o cadere psihica si am petrecut trei luni intr-o unitate psihiatrica. A fost declansata o depresie cu elemente psihotice legata de trauma si cateva episoade disociative „.
Patru ani si jumatate mai tarziu, Claire inca lucreaza cu jumatate de norma si se reinterneaza periodic in spital. A devenit dependenta de alcool, pe cand in prealabil era o persoana extrem de motivata si a avut performante ridicate. Ea crede ca mindfulnessul a fost catalizator pentru prabusirea ei psihica. Doctorii ei au sfatuit-o sa evite metodele de relaxare. A petrecut luni intregi in terapia unu-la-unu. „Recuperarea implica sa fiu complet ancorata in realitate”, spune ea, „deci yoga este complet interzisa.”
Psihoterapeut bun Bucuresti – cum il gasesti
Mindfulnessul este prezentat ca fiind o tehnica care promite o multime de efecte pozitive – si numai efecte pozitive. Este usor de inteles de ce acest mit este atat de raspandit. In fond, a sta in tacere, a te concentra pe respiratie sau pe constientizarea fluxului de ganduri si sentimente ar putea parea o activitate destul de inofensiva, cu un potential redus de a ne face rau. Daca luam in considerare faptul ca putini dintre noi stam in singuratate cu propriile ganduri, nu este greu sa intelegem insa de ce mindfulnessul ar putea aduce la suprafata ganduri si afecte dificile sau amintiri traumatice.
Si aici ajungem la un punct important. Meditatia budista nu a fost conceputa pentru a ne face mai fericiti, ci pentru a ne schimba radical experimentarea propriului sine si a modului in care percepem lumea. Avand in vedere acest lucru, nu ar trebui sa fie surprinzator faptul ca unii vor experimenta efecte negative cum ar fi disocierea, anxietatea si depresia.
Asa cum putem observa, mindfulnessul este departe de a reprezenta un panaceu pentru framantarile, tulburarile si deficitele cu care ne confruntam. A devenit insa un leac aparent facil, ambalat frumos si vandut insistent multimilor aflate in cautarea unei solutii alternative la durerile si zbuciumul interior asurzitor. S-a reclamat chiar despuierea de budism, pentru uz corporatist, a intentiei initiale a mindfulnessului si transformarea comerciala a acestuia in McMindfulness.
In schimb, o analiza temeininca alaturi de un specialist presupune efort, dedicare si asumarea unui travaliu personal nu rareori dureros, dar ale carui efecte benefice si longevive vor constitui un veritabil castig psihologic.
Despre McMindfulness puteti citi si Ne mintim ca la meteo
Foto: The Unmarried Girl Legend de JR Korpa pe Unsplash
Alexandra Dragoi
este psiholog cu formare in psihologie analitica si clinica, pasionata de scris, psihosomatica si calatorii. Site personal: alexandradragoi.com
Mă îngrijorează faptul că un specialist afirmă că 3 ședințe de mindfulness au făcut ca o clientă să își petreacă următorii 4 ani în spitale psihiatrice! Este ceva mai mult acolo, clar. Si sa etichetezi imediat că pseudospecialist pe cel ce propune mindfulness. Inteleg temerile articolului, dar ar trebui să studiezi mult ca să îți dai cu parerea, nu doar să traduci un articol de pe net.Se selectează participanții la mindfulness! Instructorul are studii de psihologie! Daca apare o amintire neplăcută nu e un lucru rău pt că e de dorit unui fals echilibru ce te uzează.
Se prea poate sa fi fost ceva mai mult acolo, cum spuneti. Dar, vedeti, tocmai de aceea ar fi fost indicata o interventie adecvata, de specialitate (psihoterapeutica, sau depinde, poate ca psihiatrica, ori si-si). Nu o tehnica inadecvata de meditatie – si nu ne referim la meditatia budista in genere (desi nici pe aceasta nu am recomanda-o pentru suferinta sau afectiuni psihice), ci la meditatia budista de pe piata – la ce e numit azi McMindfulness. (In acest sens se vorbeste despre "pseudospecialist" si riscurile implicite).
Nu "amintirile neplacute" sunt problema. De altminteri, autoarea spune, daca cititi de la inceput articolul, ca acestea, ca si trairile dureroase sunt parte esentiala a procesului psihoterapeutic.
Ca o chestiune mai larga, de principiu: nu sesizam argumentul (nu doar aici) "instructorul are studii de psihologie". Asa… deci?! In aceasta sintagma sunt doua cuvinte care nedumeresc, unul mai mult decat celalalt. Ne place sa credem ca discutam despre formari sau specializari in psihoterapie, eventual in psihiatrie.
Mi se pare un articol departe de a fi complet si foarte, foarte slab constituit din punct de vedere teoretic. In primul rand, autoarea a mintit in legatura cu sursele. Ele sunt de fapt:
https://hackspirit.com/mindfulness-meditation-gone-mainstream-heres-thats-terrible-thing/
https://amp.theguardian.com/lifeandstyle/2016/jan/23/is-mindfulness-making-us-ill
Oricine poate cauta cuvinte cheie din articol si le va regasi in cele de mai sus, inclusiv cazul Claire, explicat mai pe larg si cu mult mai multe detalii in comparatie cu cel de pe aceasta pagina. Este un articol scris cu scopul de a discredita meditatia si de a promova, in schimb, psihoterapia ca unicul "panaceu". Slab, foarte slab…
"A mintit"? Va inteleg tonul patimas, dar nu e un cuvant cam tare? Fara procese de intentie, va rugam, despre ce vrea sau nu vrea autoarea. Cititi ce scrie.
Sursa din The Conversation e indicata corect, cu link, iar The Guardian e de asemenea indicat in text ca sursa, cu link (daca cititi). Multumim pentru completarea bibliografica, dar daca adanceati un pic cautarea dv. pe Google, ati fi vazut atunci ca procedati (involuntar, desigur) exact cum ii reprosati articolului: autorul de pe hackspirit.com extrage pasaje intregi si cam tot articolul sau din sursa originara, citata de noi, The Conversation.
Cateva lucruri noua ne sunt limpezi. Mindfulnessul nu e psihoterapie. Nu interzice nimeni meditatia 🙂 si nici mindfulnessul, subiectul articolului este altul – si anume unele promisiuni neacoperite si felul in care budismul este marketat pentru corporatii si cultura neoliberala in general = McMindfulness (aflati si acest subiect, abundent, pe net – si veti putea nota, eventual, ca printre cele mai puternice critici ale mcmindfulnessului sunt si cele venite chiar dinspre practicanti ai budismului).
Dar poate ca vom adanci acest subiect.
Din pacate si psihoterapia are acelasi risc. De multe ori profesionistii psi nu stiu cum sau nu pot sa controleze efectele devastatoare ale regresiei terapeutice. E un risc real
Se poate. Dar asa cum cumva o si spuneti: nu sunt riscurile psihoterapiei, ci eventual riscurile cu anumiti psihoterapeuti, in anumite situatii – devastatoare (regresia terapeutica nu e neaparat… devastatoare).
@ cafe gradiva
Psihanaliza e psihoterapie? Ea cu ce promisiuni vine, de care se și ţine?
E o intrebare ciudata. Exista psihanaliza, exista psihoterapie psihanalitica. Istoric vorbind, psihoterapiile s-au dezvoltat (fie si prin contestare, unele) pornind de la explorarea si determinismul psihic propuse de psihanaliza.
Este bine sa nu asteptati – si sa nu acceptati – promisiuni de la un domeniu 🙂 Si mai putin de la un specialist psi. (Exact asta se si critica in articol). De fapt, e chiar un criteriu, acesta: sa nu mergeti la cineva, psihanalist ori altceva, care va "promite" si "se tine de promisiuni".
Pai dumneavoastra v-ati referit la "promisiuni neacoperite", credeam ca sugerati altceva in legatura cu psihanaliza, dar inteleg ca nu, m-am linistit. Ciudat este sa pretindeti sa convingeti pe cineva in lipsa oricarui angajament, care nu stiu cum ar putea sa existe si sa se exprime fara sa contina implicit o promisiune.
Asta asa, ca idee, ca eu oricum merg la cine vreau io.
Angajament si promisiune sunt doua lucruri foarte diferite. Intrarea intr-o psihanaliza sau psihoterapie presupune un angajament autentic si foarte puternic – atat din partea analistului, cat si (foarte important, fara asta nu se poate) din partea analizandului. Este responsabilitatea analistului, dar este deopotriva si responsabilitatea analizandului. Nimeni nu incearca sa convinga pe cineva ori sa promita ceva: este si ineficient (pentru ca "oricum merg la cine vreau io" si pentru ca daca vrem sa urmam o terapie, atunci urmam o terapie; daca nu, nu), dar este mai ales suspect (si seductiv) cat priveste motivatiile.
Despre eficienta psihanalizei (nu despre promisiuni!) in tratamentul inclusiv al patologiilor grave, dovedita in ultimele decenii prin studii, va puteti face o idee de aici: http://www.cafegradiva.ro/2019/01/psihanaliza-mituri-dude-clisee-psihanalistul.html, precum si din alte articole de pe Cafe Gradiva (rasfoiti mai ales ultimele luni) si de aiurea, daca veti dori sa cautati.
Ma intreb insa daca asta, evidenta teoretica, va va convinge de ceva 🙂
Nu ne-ndoim ca studii exista. Da' dovezi palpabile exista? A vazut cineva vreodata un om mai fericit datorita psihoterapiei psihanalitice, in carne si oase?
Da.
Ca un fapt general, e bine ca ne punem problema tehnicilor de mindfulness si a efectelor adverse, dar pe cand un acord informat si inaintea inceperii unei psihoterapii? Exista organizatii care aduna informatii cu privire la efectele distructive ale psihoterapiei in diverse cazuri, dar deocamdata cazurile respective sunt tratate ca marginale ptr ca putini dintre cei care ies praf ajung sa faca vre o sesizare. De fapt nici macar nu ai unde sa faci vre o sesizare decat daca terapeutul a incalcat limitele eticii profesionale. Dar daca nu le-a incalcat si tu iesi din terapie mai rau decat ai intrat, e problema ta si nu apari nici macar in statistici.
E greu, dar nu imposibil de dovedit, nici in fapt, nici in drept. Si daca n-ar avea succes, ceea ce e plauzibil, ca doar el e nebunul suspect, macar s-atraga atentia asupra iresponsabilitatii care domneste in bransa de manelisti. Nici cazurile de nerespectare a conditiilor minimale de cadru nu sunt atat de rare, de fapt, asa cum tot spune cafegradiva, psihoterapia in sine nu permite esecul, carentele de ordin etic sunt cauza ( bine, ca nu ne mai spune si care dintre psihoterapeuti n-ar fi mancat de carii). Numai ca trebuie sa-si puna cineva mintea, sa fie dispus sa consume timp si alte resurse, si mai ales sa-si infranga sentimentul de vinovatie pentru marea greseala de a se fi adresat unui psihoterapeut.
Foarte slab atricolul. Pentru cei ce nu stiu mindfulness este una dintre cele mai profunde forme de meditatie. Sa spunem ca de la meditatie o persoana a ajuns la spitalul de nebuni este cel putin deranjant. Cum a trait persoana aia pana atunci, logic vorbind? Si-a ascuns traumele sub pres si nu au influentat-o in nici un fel? Hai sa fim seriosi, ceva lipseste cu desavarsire… pana si Albert Ellis recomanda meditatia, printre altele. Ajuta la USA unconditional self acceptance si UOA unconditional others acceptance. Secretul este ca persoana sa disocieze gandurile negative si neutre, sa le accepte dar sa considere ca nu o reprezinta. Dar cine e A.E.? Un nimeni comparativ cu autorii acestui articol…
secretu' e ca persoana sa disocieze gandurle negative si neutre, sa le accepte < pe acilea era o virgula ? > dar sa considere ca nu o repreinta? asta era ? atat ?si sa bagi niste usa si nite uoa, dupa necesitati, dupa cerinte ? ooa ! stai, frate, sa imi notez barem si eu ingredientele, sa nu se piarda reteta
chuck norris
McMindfulness… si la ce serveste… la 'cresterea performantei' la locul de munca…….
'Printre industriile familiarizate deja cu acest concept sunt industria IT, Manufacturing, Producție, Servicii sau Banking, care implementează astfel de programe de 1-3 ori pe an.'
https://www.managerexpress.ro/timp-liber/wellness/companiile-din-romania-isi-dezvolta-managerii-prin-programe-de-mindfulness.html
pt anonimm: psihanaliza nu promite nimic pentru simplul fapt că daă e să fie vorba despre un succes sau despre un eșec,procentele sunt riguros împărțite între cele două personaje ale cuplului analitic. când te căsătorești nu îi ceri celuilalt să-ți promită că va fi totul ok, căci dacă totul depinde numai și numai de celălalt, atunci ce mai cauți în cuplul ăla? doar nu ești un copil care se dă în îngrijirea unui adult și/l pune să-i promită că va avea grijă de el. dacă nu ai capacitatea de a colabora într-o psihanaliză, atunci mergi la mindfulness, această găselniță de aburit corporatiștii narcisici, dându-le senzația că după trei sesiuni devin altcineva. mindfulness nu crește nicio performanță dar îți dă senzația că ești mai bun la plecare decât la venire. cognitiv-comportamentala s-a ivit ca reacție la succesul psihanalizei și a fost făccută de ei care nu au fost capabili să ducă la sfârșit o analiză personală și nicidecum din nevoia unei terapii mai scurte într-o lume a vitezei. zeci de studii clinice contrafăcute, adică făcute la comandă, au încercat egala valabilitate a CC cu cea a psihanalizei, doar că de ceva vreme bula s-a spart și parte din semnatarii acelor studii au vorbit despre cum le-au făcut și cine i-a plătit. e doar o industrie de făcut bani, atât tot. dar tre să te informezi ca să afli toate astea, însă lezarea narisică nu-ți va da voie s-o faci.
Porniti de la o premisa gresita. Eu cand am intrebat de promisiuni, nu m-am referit la ce ti-ar promite o persoana sau alta, ci, daca vreti, la promisiunile si asteptarile psihanalizei fata de ea insasi, la cum se-asteapta sa fie de folos si in ce fel s-a dovedit capabila sa atinga rezultatul scontat.
De asemenea, nu vad nimic condamnabil in a fi lezat narcisic, vad mai degraba o vina a unui posibil agresor care sa te fi adus in starea de victima ranita.
Insa referirea dv. la intrarea intr-o casatorie mi-a dat o idee pt. cautarile mele. De cativa ani tot incerc sa aflu ce e atat de necurat, de profund gresit incat sa-ti provoace atata rau cum am simtit eu venind dinspre abordarea terapeutica psihanalitica. Pe unele motive le-am identificat, altele sunt in curs de cristalizare, de unde si deschiderea fata de orice sugestie. O fi si asta o posibila sursa a raului: faptul ca tu crezi ca intri intr-o terapie, dar te trezesti prins intr-o casatorie la care nu ti-ai dat acordul (expres, special, cu toate formele si atributele care mai caracterizeaza consimtamantul la casatorie, si nu la terapie). O fi si asta, o fi, mai ales pentru cineva care vede in casatorirea impotriva vointei un dezastru dintre cele mai mari (ca sa nu zic, in casatoria insasi).
Raul care poate aparea intr-o terapie este una din temele mele de cercetare. La ce fel de rau va referiti?
Nu mai tin minte pe ce site, dar am intalnit undeva pe net informatii despre o organizatie care aduna date despre oameni care fusesera traumatizati su afectati negativ de elatia terapeutica. Ce imi amintesc e ca cineva povestea ca simtea ca terapia era singurul lucru relevant din viata lui si ca relatiile cu sotia si copiii i se pareau neimportante, moment in care s-a oprit. Alta pacienti cu transfer erotic care nu reuseau sa treaca peste dupa niste ani…In jurul meu am mai intalnit oameni care s-au simtit tradati dupa incheierea terapiei cand terapeutul lor nu a vrut sa mai stie despre existenta lor…genul asta de situatii, dar sunt sigura ca gasiti mai multe informatii pe net la o cercetare minima.
Nici nu-i de mirare ca se-ntampla asemenea lucruri. Acu pe bune, la ce te poti astepta cand apelezi la unul sa-ti ofere un surogat de relatie pe bani? Si ce om de onoare e ala care cultiva dependenta cuiva stiind ca n-are de gand sa-i raspunda cu acelasi gen de atasament? Doar cineva cu standarde joase, cu un deficit narcisic poate mult mai grav decat pretinde sa corecteze la clienti… dar ajunge in pozitie de control si asta creeaza dependenta ce se cere intretinuta. De asta, indiferent de cat ar urla unii si altii ca ceea ce fac acesti terapeuti face rau, ei se vor preface ca nu aud, ca nu se spune nimic, daca e nevoie vor antrena si o halucinatie negativa ca s-o salveze pe-aia una si buna pe care o stiu. Au iesit unii praf din relatia terapeutica, nu conteaza, nu exista, o dau inainte, ca e nevoie de sange proaspat ca sa intretina iluzia de omnipotenta si vor face tot ce pot sa-l obtina in continuare. Intrevarea e cum de ii atrag pe-astia smecherii, cu sapte clase de educatie si moralitate deasupra, da uite, nu suficient de smecheri cat sa nu le cada victime.
Într-adevăr, eu nu mă refer la "răul care poate apărea într-o terapie" – un rău subiectiv, poate necesar procesului, cel mult ocazionat, dar nu inerent terapiei, cu o dinamică și de domeniul investigației psihologice de fond, pentru care eu n-am date, nici instrumente, pe cale de consecință, nu mi-aș putea manifesta nici interesul și îndrepta preocuparile într-o astfel de direcție. Ce reclam eu e un rău pe care l-ai crede nenecesar, un rău de ordin moral, în principiu nedecelabil de condițiile și implicațiile terapiei analitice – și nu, nu pentru c-ar fi vorba despre sex, ci tocmai pentru că e vorba despre minte și suflet într-o concepție care vede în tot răul o ipostază favorabilă.
Am avut ceva dificultati in a intelege care-i "smecherul" si care-i "victima", dar cred ca in final am inteles bine ca sunt unul si-acelasi (!?)
Personal, nu ma consider nici "smecher", nici cu sapte clase peste.
Tot personal, de ceva timp am facut un pact cu mine, in sensul ca prefer să mă expun la deziluzie decat sa ajung sa nu mai am încredere în nimeni si nimic.
Sa nu credeti insa ca nu am reflectat, si inca mult, la posibilitatea de a fi vazut mai limpede o clipa mai devreme (dinainte, eu, personal, n-aveam cum sa stiu, nu cunosteam fenomenul, nu-mi imaginam exact ajutorul, dar cred ca nici nu puteam sa banuiesc ca psihoterapia asta o s-ajunga sa-ti rupa sufletul)
In urma acestei reflectii am ajuns la doua concuzii:
Prima, ca as fi putut sa recunosc mai devreme ca se petrece ceva nefiresc, dar sigur nu inainte de a fi deja "victima", cum spuneti, pentru ca asta ajungi destul de repede avand in vedere ca inca de la inceput ti se cere si trebuie sa acorzi o incredere "in orb"
Si a doua, ca oricare mi-ar fi vina, riscurile pentru raul terapiei in sine si calitatea surprinzator de joasa a persoanei terapeutului, daca te-ai dus la cineva acreditat, n-ar trebui niciodata puse pe seama clientului.
De abia acum am reusit sa intru sa raspund. "Cineva povestea ca simtea ca terapia era singurul lucru relevant din viata lui si ca relatiile cu sotia si copiii i se pareau neimportante, moment in care s-a oprit". Terapia, psihanalitica cel putin, lucreaza cu lumea interna, imaginara. Cand ai un spatiu si o persoana pe care-ti proiectezi fantasmele cele mai adanci asa se intampla, nimic din ce faceai pana acum nu mai conteaza. E ca atunci cand te indragostesti, sau esti innebunit dupa o amanta, sotia si copiii nu mai conteaza. Un analist bun trebuie sa tempereze transferul atat de puternic si sa aiba grija ca omul sa nu-si distruga viata pentru "o iluzie". Omul asta ori s-a speriat de transferul lui foarte puternic si a fugit, ori a dat peste un analist-guru care trezeste si intretine seductia si alienarea in transfer. Calea terapeutica ar fi fost ca omul sa-si proceseze in terapie trairile astea puternice, insa uneori e insuportabil si e mai bine sa inchizi poarta aia, sau analistul nu e suficient de bun. Dar sa nu credeti ca lucrurile se termina aici, el se intoarce la sotie si copii si vor trai fericiti pana la adanci batraneti… fascinatia pe care a avut-o pentru terapeut/a va mai aparea in viata lui.
Pacientii cu transferul erotic… same story. O analiza e un demers greu, stufos si periculos care deschide cutia Pandorei si scoate la iveala ce e mai exploziv in om. Riscul ca omul sa ramana blocat in transfer sau sa fie retraumatizat exista si e o preocupare pentru analistii buni. Din pacate in Romania psihanaliza e la inceput si se fac multe greseli grosiere cu efecte serioase iar strategia e capului strutului in nisip.
Ca sa zic ceva si despre cei tradati. O terapie se termina cand omul poate sta, cat de cat pe picioarele lui si nu mai are atat de mare nevoie de analist. "terapeutul lor nu a vrut sa mai stie despre existenta lor" ori nu au ajuns la punctul ala si au iesit prea devreme din terapie ori terapeutul adera la niste principii radicale care spun ca nu mai trebuie sa aiba niciun contact cu pacientul dupa incheierea terapiei, ceea ce este traumatic, parerea mea.
In orice caz o analiza este o tradare 🙂 intri crezand ca ai regasit mama, tata, iubitul, care nu te va trada si pentru care poti sa-ti lasi si sotia eventual, adica la ce sperai tu in adancul tau insa nu mai stiai ca speri si iesi, in cel mai bun caz, dandu-ti seama ca totul a fost un bluff si ca alea sunt de fapt fantasmele si nevoile tale interioare. Not an easy job. Foarte putini oameni termina de fapt o analiza, iar cei care se strang pe site uri sa se planga ori au fost cu adevarat traumatizati de analist ori au ramas blocati in ceva ce nu au mai putut procesa in analiza lor.
Acum daca tot ati intrat sa raspundeti, desi cred ca nimeni nu stia ca veti raspunde, a venit ca o surpriza, tot asa, cand mai puteti, ati vrea sa mai faceti niste precizari, pe care acum ca ne-ati dat speranta, chiar le asteptam:
Psihanaliza are vreo miza din a-l face pe om nefascinabil, in concret barbat (femeie) de casa, la adapost de tentatii viitoare?
Faptul ca la un moment dat el a ales sa plece nu spune oare ca a inteles foarte bine ca e vorba doar despre propriile nevoi si tendinte, ca terapeutul nu are niciun rol in nasterea si intretinerea acestora, si e dreptul lui sa-si pastreze organul de fascinatie , daca vrea?
Dar mai ales, ce-l recomanda pe acel cineva sau mai bine zis, "ceva", care n-are nicio contributie la afectele care se trezesc in cadrul aseptic al terapiei psihanalitice, sa se erijeze in ecran de transfer al fantasmelor celor mai intime, indiferent de cat de capabil sa-l "rezolve" s-ar sti? Aceasta retraumatizare care pare un fapt de la sine inteles mie mi se pare o grava problema de etica. Ca sa spui ca doar reimbolnavindu-l il poti vindeca ar trebui sa existe o recunoastere mai larga, nu numai din partea comunitatii medicale, ci a celei umane, in general, ca asa trebuie procedat. La noi, aici va dau dreptate, functioneaza ca orice practica oculta, cu un cod secret care pare ca se degradeaza pe masura ce se transmite din om in om, ferit in primul rand de cei care apeleaza la ea, la limita diletantismului si a vulgaritatii.
Cred ca o parte a problemei vine si din faptul ca se perpetueaza aceasta confuzi(un)e intre un demers de cercetare si metoda terapeutica. Psihanaliza este in mod asumat o continua verificare de ipoteze. Or, o investigare care nu reuseste sa-si iasa din sine pentru a furniza in cele din urma un tratament, distinct de cercetarea si verificarea lui, care nu si-a epuizat macar intr-o parte finita ratiunea de a exista, ramanand instalata intr-un empirism primar, sub nivelul de exemplaritate care se cere oricarei stiinte experimentale, nu e o terapie si e incert ca va putea da vreuna. De altfel, nu stiu daca-i cere cineva sa fie psihoterapie, cat insista ea ca este.
In aceste conditii e de-nteles de ce prea putini termina o terapie (o termina?) Un experiment care trebuie s-o ia de la capat cu fiecare pacient n-are sanse s-ajunga prea departe. Si oricum e interminabil. Eterna lui testare spune ceva despre el, dar poate ca nu ce ar vrea el sa spuna.
Plus ca psihanaliza s-a nascut intr-un anume context si e probabil mult prea dependenta de acesta, de vreme ce, mai anacronic ca orice 'transfer' tine din rasputeri de resorturile din care timpul l-a scos. Are pretentia sa-i maturizeze pe altii, dar ea e primul copil care nu mai creste odata! Cat reuseste sa-i aduca pe ceilalti la nivelul lui, bine, altfel, pe el nu-l tin balamalele s-ajunga la ei. La fel de nesigur e si destinul incercarilor de adaptare, data fiind povara limitelor grele. Atata poate, atata e, creatia autorului sau, noi gresim cand tot tragem de el si cerem de unde nu este.
Interesant ce spuneti. Din cate stiu eu idee ca trebuie sa se « reimbolnaveasca » in analiza e depasita. Se credea asta la un moment dat dar si-au dat seama ca nu e nevoie si e chiar nociv. In rest nu stiu ce sa zic, ve revoltati ca de ce-si permite psihanaliza sa-i faca chestii omului? Pai nu trebuie sa-i faca nimic, sunt de acord. Exista un discurs « medicalist » care intradevar suna asa, patronising si normativ care ma enerveaza si pe mine. Dar asta nu e psihanaliza « buna ». Omul vine cu o problema, un simptom, o suferinta la analiza si ea e buna in masura in care-l ajuta sa o prelucreze, suporte sau depaseasca. E in acelasi timp si o revelatie despre sine, despre cum functionam. Dar nu are dreptul sa ii « ia » simptomul. Ati spus ca barbatul simtea ca sotia si copiii nu mai conteaza. Acum spuneti ca ce, n-are dreptul sa fie fascinat? Sunt contradictorii. Care din ele e, pana la urma? Cu cine tineti?
Daca ideile si intentiile afirmate ar fi si garantii impotriva raului si abuzului, ar fi perfect. Din pacate asta nu se intampla (stiti cum se zice despre drumul spre iad), asa incat faptul ca ideea (re)traumatizarii e depasita nu impiedica ca acest efect sa se produca, caci ea este un rezultat al opticii si tehnicii, nu al gandului magic care s-ar ruga mai curand pentru ca riscurile sa nu se realizeze.
Nu eu am evocat cazul sotului care s-a plans de seductia atotacaparatoare, dar da, m-am intrebat si continui sa ma intreb asupra legitimitatii atragerii in mirajul fantasmelor arhaice – care, dupa raspunsul de mai sus, pare un loc comun al terapiei de acest gen, nu vreo idee abandonata -, cu un terapeut mai mult sau mai putin dubios in rolul de agent al aplicarii psihanalizei (nu a psihanalizei insesi, ca intr-adevar, ea nu-ti face nimic, cum nu ti-ar putea face, de ex., matematica, ceva in mod nemijlocit – sau orice alt domeniu de gandire si conceptualizare a lumii).
Nu tin cu nimeni, tin cu ideea ca cel mai grav mod in care se poate gresi e sa produci suferinta in mod gratuit, unui, pana la urma, strain (sau poate tocmai de aceea), fara ca macar sa-ti dai seama de ceea ce faci, de dragul unor utopii care poate s-ar cere, asa cum cu bune intentii spuneti, depasite.
S-a renuntat la reimbolnavire? Si-au dat seama ca nu e nevoie?!?
Pai mai boala ca transferul, care e prin definitie o falsa reprezentare a realitatii, ca de-aia vorbim de deplasare si-i zice "transfer", nu vad ce. S-au prins ca transferul e nociv si-au luat masuri?
Aoleu, suntem atatia anonimi ca nu mai stim cine cu cine vorbeste :)). Sunt mai multe curente in psihanaliza, unii considera ca regresia indusa e de dorit, altii ca nu e neaparat necesara si ca e periculoasa. De altfel cred ca multe din dramele si tragediile de care am auzit in Ro sunt datorate unor regresii cu care analistul nu mai stia ce sa faca, sau nu putea sa mai faca nimic din interior. Eu sunt de acord cu cei care sunt foarte precauti cu regresia. Dar sa nu uitam ca suferinta psihica presupune o regresie si orice terapie, chiar si orice relatie la fel. Foarte tricky si complex cu psihanaliza. Insa nici sa nu faci nimic…
kamikaze jocul ăsta al psihanalizei între cele două extreme: a face totul vs. a nu face nimic, cu singura flexiune posibilă: a nu face nimic/ceva fără a face rău/altfel decât făcând un rău.
Nu e kamikaze, e a thin red line
Da, eventualele castiguri nu-si merita pretul. Pe cat posibil, de evitat!
Asa este, « eventualele castiguri nu-si merita pretul ». Doar ca asta e nevroza, nu psihanaliza 😄