Mai devreme sau mai tarziu, aceia care evita jalea constienta au o cadere – uneori sub forma unei depresii.
Freud, in Doliu si melancolie (1919), a fost primul care a vorbit despre diferenta dintre melancolie (depresia clinica de azi) si doliu.
O structura de personalitate depresiva se dezvolta si intr-o familie cu un stil autocratic abuziv direct, si intr-o familie cu un stil extrem de permisiv. Frustrarile bune sunt necesare la momentul potrivit. O copilarie cu prea multe frustrari sau, dimpotriva, o copilarie fara nici o frustrare poate crea tendinte depresive. Desigur, si o pierdere timpurie / sau repetata si, de ce nu, si o pierdere transgenerationala poate crea un self depresiv (vezi Nancy Mc Williams, Diagnosticul psihanalitic. Structuri de personalitate revelate in procesul clinic, Editura Fundatiei Generatia, Bucuresti, 2014, p. 281)
Simplificarea ritualului de inmormantare dupa legi noi (lipsa priveghiului intr-un loc cunoscut si familiar) poate duce la doliuri netraite, amanate, patologice.
Alta circumstanta care favorizeaza tendintele depresive este o atmosfera de familie in care doliul este descurajat.
Copilul va ajunge in mod firesc la concluzia ca durerea este periculoasa si ca nevoia de a fi consolat este distructiva. (ibid., p. 283).
O depresie a unui parinte, mai ales in anii timpurii de viata ai unui copil, poate cauza o dinamica depresiva.
O poveste despre depresie si anxietate
In societatile actuale lipsa constantei, a sigurantei si schimbarile rapide de domiciliu, job, scoala, care implica niste pierderi, fac ca multe persoane sa nu constientizeze si nici sa traiasca aceste pierderi si sa se afunde in diverse dependente, compulsii, fuga in activism. (Un film bun despre schimbari si pierderi este Intors pe dos). Vorba lui Cioran – munca excesiva tampeste si indeparteaza omul de la centrul fiintei.
Intr-o societate in care adultii esueaza in a-si face suficient de mult timp sa asculte cu sensibilitate preocuparile copiilor, in care oamenii isi schimba locuinta in mod obisnuit, in care rupturile familiale sunt obisnuite si in care emotiile dureroase pot fi ignorate deoarece medicamentele le vor contracara, nu este surprinzator ca rata depresiilor la varsta tanara si suicidul au crescut rapid, ca, de asemenea, compulsiile contradepresive, precum prescrierea abuziva de medicamente, obezitatea si jocurile de noroc in care este redescoperit „copilul pierdut” sau „copilul din interior” sunt in crestere si ca grupurile de suport care reduc sentimentele de izolare si esec sunt foarte cautate. Fiintele umane par sa nu fie construite sa gestioneze atat de multa instabilitate in relatiile pe care le ofera viata contemporana. (ibid., p. 285)
Nu pot decat sa fiu de acord cu Ralph Greenson citat de Nancy McWilliams – care
discutand despre legatura dintre sensibilitatea depresiva si calitatile terapeutilor de succes a mers atat de departe, incat sa sustina ca analistii care nu au suferit o depresie grava pot fi handicapati in munca lor terapeutica. (ibid., p. 275)
Empatia inseamna capacitatea de a vedea durerea altora. Si psihoterapeutii invata deseori de mici sa fie empatici, sa „vada” suferinta psihica din jurul lor. Exista un continuum intre normal si patologic in orice caracteristica. In acest continuum este indicat sa avem un tip de sensibilitate psihologica, introspectie, reflectie. Proust, Kafka, Dostoievski, Cioran nu ar fi scris poate niciodata daca nu aveau o astfel de aplecare si daca erau preocupati doar de exterior.
In viata putina inclinatie spre melancolie aduce o plusvaloare, da substanta si profunzime vietii
Foto: aubreymarcus.com/blogs/aubrey-marcus/depression
Cristiana Alexandra Levitchi
este psihoterapeut, psiholog clinician, facilitator constelatii. „Sunt om si nimic din ce e omenesc nu-mi este strain” – vorba lui Terentiu a devenit motto-ul sau.
Cioran isi facea autocritica, stiut fiind ca a fost atins serios de dementa? Sau daca se considera de partea cealalta a baricadei, cum se explica totusi ca a ajuns sa se tampeasca?
@Anonim: In regula, v-am inteles cu asupra de masura umorile si vituperarile repetate la adresa psihanalizei – si a orice, in genere. Nu va veti supara, da, daca nu le vom mai publica? Oricum, se tot repeta. Veti putea comenta oricand, desigur, articolele pe fond, daca vor fi de interes pentru dv.
@anonim
daca de la stres n-a fost, o fi fost de la curent…
@cafe gradiva
nu-i nevoie sa le interziceti, oricum nu le citeste nimeni (iar dvs. oricum tb sa le cititi); si doi, din pacate pt dvs. – dar in ton cu inclinatia naturala a psihanalizei de a se lua pe sine drept argument al ei – , detractorii anonimi sunt ultimii pt care ar tb sa va faceti griji; va asigur ca in genere, cat si in particular, n-au nici cea mai mica sansa in concurs cu articolele pe care le publicati si cu realitatea din practica asa-zis terapeutica
1. Nu interzicem si nu ne facem griji, doar nu ne lasam inundati de diatribe din anonimat, mereu off topic si aceleasi. 2. "…in ton cu inclinatia naturala a psihanalizei de a se lua pe sine drept argument al ei" – presupun ca exprimati aici o parere personala, pentru mine obscura. 3. Ar fi bine si politicos daca v-ati da un nume, fie si pseudonim, nu de alta, dar ca sa nu va confundam cu precedentul anonim.