In Arta de a fauri oameni, Virginia Satir realizeaza o veritabila radiografie a intregului proces care are drept rezultat „sentimentul propriei valori sau stima de sine” – structura care poate fi considerata in egala masura si sarcina de dezvoltare a Eului in raport cu interactiunile si schimburile relationale cu cei din jur semnificativi.
Din acest punct de vedere, se remarca importanta figurilor parentale si a mediului familial:
in primii cinci-sase ani de viata, stima de sine a copilului este aproape in exclusivitate creata de familie.
Copilul se naste cumva cu un gol in ceea ce priveste continuturile ce privesc propria persoana, valoarea acesteia urmand a o stabili de-a lungul unor „masuratori” realizate prin intermediul experientelor si a mesajelor pe care cei din jur i le transmit.
Chiar daca odata cu intrarea in mediul scolar ponderea influentei familiale pare a scadea, ea nu si slabeste, intrucat „fortele exterioare” care incep sa actioneze dincolo de varsta de sase-sapte ani
tind sa intareasca sentimentul de valoare sau lipsa de valoare pe care copilul l-a deprins acasa.
Se disting in acest fel doua directii comportamentale ce traduc stima de sine pe care copilul o are despre el insusi: pe de o parte, un copil increzator in propriile forte va trece, cel mai probabil, in mod adecvat esecurile scolare sau relationale; pe de alta parte, un copil cu o stima de sine scazuta se va simti in mod constant nesigur de valoarea proprie, indiferent de numarul succeselor pe care le va inregistra.
Sentimentul valorii personale se dezvolta numai intr-o atmosfera in care diferentele individuale sunt apreciate,
afirma Virginia Satir. Cu alte cuvinte, este nevoie ca parintii sa-si iubeasca si sa-si accepte copilul pentru ceea ce este el, ci nu in masura in care le indeplineste asteptarile – aceste iubire si acceptare de sine neconditionate din partea parintilor urmand a fi de asemenea introiectate, copilul devenind astfel un adult care se simte confortabil in pielea sa, care isi cunoaste in mod realist atat partile bune, cat si insuficientele si pe care, mai ales pe acestea din urma, nu le respinge si judeca in mod disfunctional.
Stima de sine si afectiunile gastrice
La acest rezultat insa se ajunge prin munca si rabdare dedicate: este nevoie de deschidere in manifestarea si afirmarea iubirii parentale, precum si de empatie in abordarea greselilor, care devin „lectii din care se poate invata”. Mai mult, comunicarea este asertiva, se face dovada flexibilitatii in privinta regulilor, iar modelele de responsabilitate („legatura directa intre promisiune si indeplinirea acesteia”, cum o defineste Satir) si onestitate sunt constante, autentice.
Nu e de mirare insa ca aceste lucruri sunt si dificil de indeplinit, intrucat ele presupun o serie de abilitati care demonstreaza o buna gestionare a propriilor continuturi, armonios echilibrate si calibrate in sfera emotionala interioara a parintelui. Sentimentul de competenta si de apreciere pentru valoarea in sine ca fiinta umana se poate considera, astfel, ca se preia si mosteneste in destul de buna masura, pe calea educatiei si a socializarii primare.
Iar Virginia Satir subliniaza: cu toate ca nu suntem nici responsabili si nici vinovati de ceea ce primim de la parintii nostri, neputandu-i, astfel, invinui nici pe ei pentru ce si cat au stiut si putut, deresponsabilizarea totala nu intra in discutie: asumarea autonomiei si responsabilitatii relationale in ceea ce priveste propriile actiuni si transmiteri sunt obligatorii; in cuvintele lui Satir,
Dupa ani de lucru cu familii, am ajuns la concluzia ca nu ii mai pot invinui pe parinti, indiferent de cat de nesabuit si de distructiv actioneaza. Dar cred ca parintii au responsabilitatea de a accepta consecintele propriilor actiuni si de a invata sa faca lucrurile altfel. Acesta este un prim pas bun in directia schimbarii intregii situatii familiale.
Stima de sine se invata, in mod cert, precum se si preia. O persoana care se valorizeaza pe sine in mod autentic si sanatos va fi capabila sa ii valorizeze si pe cei din jur, pastrandu-si atitudinea „adecvata fata de realitate”. Numai in acest fel se contureaza sentimentul de pretuire de sine ce reprezinta atat „solutia pentru a deveni pe deplin umani”, ne atrage atentia autoarea, cat si de a fi adecvati, responsabili si de a putea intemeia si mentine relatii in mod veritabil satisfacatoare.
Bibliografie: Virginia Satir, Arta de a fauri oameni, Editura Trei, Bucuresti, 2010
Foto: healthmagazine.ae
Alexandra Frîncu
este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.
