Psihiatrul olandez Bessel van der Kolk este un veritabil pionier al cercetarii stiintifice in ceea ce priveste tulburarea de stres posttraumatic, prin volumul sau The Body Keeps the Score: Brain, Mind and Body in the Healing of Trauma, dar si prin numeroasele studii publicate, realizand o prezentare ampla si detaliata a interactiunii dintre lumea interioara a individului si experienta exterioara a evenimentului traumatic.
Explorand relatia dintre minte si corp si observand modul in care cele doua instante ajung sa se separe in cazul pacientilor cu istoric traumatic, Bessel van der Kolk descrie felul in care experienta traumatica isi lasa amprenta atat la nivel neurocerebral, cat si interpersonal, interferand astfel cu modul de functionare atat al individului, cat si al ansamblului social din care acesta face parte.
Trauma ni se intampla noua, prietenilor, familiilor, vecinilor nostri,
afirma cercetatorul, iar statisticile pe care le ofera drept exemplu descriu un fenomen de amploare: se estimeaza ca 1 din 3 cupluri se angajeaza in comportamente de violenta fizica, un sfert din populatie a crescut avand un parinte alcoolic si 1 din 5 americani a fost molestat in copilarie.
Sindromul psihotraumatic: cum ne instrainam de noi insine
Povara de a purta memoria terorii, rusinea celei mai mari slabiciuni si vulnerabilitati fac astfel ca functionarea adecvata sa devina mai mult decat dificila… Iar creierul supravietuitorilor poarta cicatrici: van der Kolk descrie procesele cerebrale ca fiind supraactivate, aflate constant in stare de alerta si incapabile sa mai distinga intre stimuli actuali inofensivi si cei trecuti veritabili vatamatori.
 |
| Bessel Van Der Kolk, The Body Keeps the Score: Brain, Mind and Body in the Healing of Trauma, Penguin Books, 2015 |
Aici intervin si dificultatile de relationare pentru aceste persoane: devreme ce a fi apropiat si a te conecta cu alti indivizi declanseaza semnalele de pericol (intrucat, pentru minte, ceilalti in sine sunt pericolul), atunci tocmai aceasta dimensiune – in mod intrucatva paradoxal singura care poate vindeca ranile traumatice prin asigurarea reciproca a solidaritatii psihoemotionale, a confortului si a securizarii interne – ramane inaccesibila individului.
Unul dintre cele mai vatamatoare efecte ale traumei,
afirma autorul,
este dat de faptul ca submineaza abilitatea de a-i „citi” pe ceilalti,
anume de a le intelege in mod real, prezent intentiile; astfel, supravietuitorul experientei traumatice devine
fie mai putin abil in a detecta pericolul, fie mult mai expus riscului de a vedea un pericol acolo unde nu este nici unul.
Terapie cu caini pentru cei cu sindrom de stres posttraumatic
Acesta este, intr-o anumita masura, si motivul pentru care se pare ca am fost „echipati” cu un sistem de detectare a pericolelor (idee in baza careia si orientarile evolutioniste au conceptualizat anxietatea); dincolo insa de acest prag adecvat si functional, capacitatea de mentalizare sufera interferente, ceea ce dezechilibreaza procesele neuronale si mentale si face, prin perceptie si interpretare eronate, dintr-un gest prietenos si dezinteresat o intentie ostila si abuziva.
Mai mult, acest dezechilibru creeaza o stare interna de perpetua confuzie, in contextul careia intre a simti si a gandi se deschide o prapastie dincolo de care comunicarea intre cele doua instante, anume cognitiva si emotionala, este intrerupta. Incapacitatea individului de a-si regla astfel intern trairile poate duce, in cazuri extreme la experiente retraumatizante.
Mult mai frecvent insa, din cauza acestei temeri de a simti (intrucat si a simti devine o amenintare, tinand cont de faptul ca pentru aceste persoane a simti inseamna a suferi) intra in actiune tipare de raspuns adesea de tip disociativ, ca mecanisme de aparare exagerate poate, dar eficiente, care vin sa protejeze integritatea si identitatea psihice – in ciuda faptului ca acesta, totusi, este astfel si scindat.
Acest sistem de aparare blocheaza simtirea si acapareaza cu totul mentalul, separandu-l de trairea corporala in scopuri preventive si de protectie, insa nu ia in calcul si faptul ca trauma reprezinta un eveniment al trecutului, ci nu al contextului prezent. De fapt, temporalitatea nu-si mai are locul aici, intrucat sistemul emotional ramane captiv intr-o bucla in care singura realizate sunt experienta durerii si nevoia de protectie fata de aceasta, iar singurul si cel mai la indemana (si, situational dovedit, si eficient) fiind suprimarea dimensiunii senzoriale.
In legatura cu acest aspect al mecanismului traumatic, atat Bessel van der Kolk, cat si alti autori, practicieni si cercetatori, subliniaza tot mai mult nevoia unei schimbari paradigmatice si de conceptualizare a traumei, precum si a mecanismelor de aparare disociative: dincolo de a reprezenta tulburari mentale, efectele psihologice ale experientelor traumatice precum disocierea, tulburarea de stres posttraumatic si chiar si tulburarile psihosomatice sunt mai degraba adaptari ce au scopul de a salva psihicul de pericolul dezintegrarii.
Traumele din copilarie: cum ne afecteaza ele sanatatea?
Foto: thebodyisnotanapology.com
Alexandra Frîncu
este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.
