Reluand si continuand tema imbatranirii ca proces al disparitiei din sine, in volumul Evadarea din sine David Le Breton aduce in discutie si degradarea marcanta ce se instaleaza cu o rapiditate uluitoare in unele cazuri de internare in centre de specialitate dedicate ingrijirii varstinicilor.
Cunoscut drept „sindromul alunecarii”, fenomenul este specific batranilor institutionalizati si se remarca prin refuzul de a mai participa, sub orice forma (spirituala si chiar fizica) la viata. Acesta isi abandoneaza propria existenta, desprinzandu-se de dimensiunile psihica si corporala, in asa masura incat „nu mai ramane nimic de salvat”…
Desigur ca instalarea intr-un astfel de centru de rezidenta permanenta se realizeaza diferit in functie de persoana, de tipologia si constitutia sa psihica, de resorturile sociale, precum si de capacitatile interne de sens si resemnificare a propriei existente, care sa asigure, astfel, punctele de sprijin si resurse necesare pentru a face fata dezradacinarii si confruntarii inevitabile cu doliul pierderii identitatii sociale anterioare.
Cititi despre Imbatranirea ca deconstruire de sine
Astfel, afirma David Le Breton, aceasta „suspendare a povestii de viata a varstnicului” si efectele sale sunt dependente de resorturile interne si de capacitatea acestora de „amortizare” a contactului cu acest „univers strain, dificil de imblanzit, de inteles” reprezentat nu doar de loc in sine, ci si – sau mai ales – de catre schimbarea existentiala.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Dintre aceste resorturi, asadar, se remarca drept cele mai importante acelea de sens. In contextul epuizarii acestora, restructurarea de mediu si de identitate este perceputa precum o „dezradacinare din sine”, in fata careia psihicul incepe sa se „agate” de diferiti simbolizanti ai unei lumi care nu mai prezinta, in definitiv, nici o perspectiva. Sunt astfel intalnite colectiile de obiecte aparent banale, fara utilitate, precum pietre, batiste, sau este pastrat aproape cu veneratie cate un obiect personal, „relicva” a vietii trecute.
Cititi despre Sindromul de aniversare si loialitatea familiala invizibila
David Le Breton descrie acest tip de reactie, alaturi de abandonul corporal, ca fiind in fapt o „dezinvestire care duce la micsorarea teritoriului”, ce progreseaza treptat pana cand varstnicul devine doar „un corp imobil si aproape inutil”, complet dependent de ajutorul ingrijitorului chiar si „pentru satisfacerea celor mai elementare nevoi.”
Existenta autonoma, devenita imposibila, se conjuga cu „disparitia progresiva a sentimentului continuitatii de sine”. Timpul, la randul sau, devine o notiune derizorie, ce nu-si mai are nici sensul si nici utilitatea, intrucat nimic nu mai este dorit, nimic nu mai este asteptat. „Imobil si imuabil”, timpul nu mai face decat sa descrie o rutina stearpa, in care asteptarea dintre o activitate sau alta (masa, plimbare, tratament etc.) este pasiva si apatica.
Identitatea se transforma in „franturi desperecheate”, iar individul ajunge sa interiorizeze „o moarte simbolica printr-o delasare [si] si retragere intr-un sine mereu mai restrans si mai devalorizat”…
Sindromul idealitatii si credinciosul adolescent
Bibliografie
Le Breton, D. (2018). Evadarea din sine: o tentatie contemporana. Bucuresti: Trei.
Foto: tribecacare.com
Alexandra Frîncu
este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.
