Donald Kalsched este psiholog clinician si terapeut de orientare jungiana, iar viziunea lui asupra traumei este construita in jurul unei abordari multinuantate ce ia in calcul importanta mecanismelor psihice ale psihologiei abisale ca parti esentiale ale demersului descifrarii amprentelor lasate de traumele timpurii.
Donald Kalsched este unul dintre practicienii mentionati in articolul anterior care au ajuns la formularea unei conceptualizari teoretice a experientei traumatice, aducand la randul sau o contributie consistenta in ceea ce priveste trauma, dar mai ales la intelegerea mecanismelor de aparare disociative utilizate ca raspuns al psihicului in fata acesteia.
Cea mai puternica trauma – trauma absentei nasterii?
Recurgand la practica psihoterapiei abisale si ideea jungiana a imaginilor mitopoetice si a arhetipurilor, Kalsched isi construieste argumentatia in jurul visului, precum si a celorlalte produse spontane ale fanteziei care definesc raspunsul fata de evenimentul traumatic extern. Interpretarea clinicianului porneste de la ipoteza potrivit careia mecanismele defensive arhaice asociate traumei iau forma imaginilor daimonice arhetipale, fiind, de fapt, autoportretul propriilor operatii defensive ale psihicului si reprezentand o a doua linie de aparare a acestuia impotriva amenintarii cu anihilarea pe care evenimentul traumatic o comporta.
Aceste mecanisme defensive arhaice, afirma Donald Kalsched, sunt acele sisteme de aparare dezvoltate foarte timpuriu, dar care, prin insuficienta dezvoltare ulterioara adecvata (anume, pe calea mijlocitoare a relatiei primare si a personalizarii si umanizarii trairilor), raman intr-o stare de agregare bruta si, in loc sa fie orientate in directia adaptarii la realitatea externa, energia lor negativa ramane blocata si este astfel orientata inapoi catre lumea interna.
Acest asa-numit sistem devine insa un cerc vicios, in care psihicul este captiv in sine insusi si scindat in doua parti, dintre care una, cea traumatizata si arhaica – si, implicit, profund inconstienta – este incapabila sa se actualizeze la dimensiunile realitatii exterioare, precum si sa diferentieze in mod adecvat intre stimulii externi perceputi.
O importanta contributie in realizarea acestei distinctii, precum si a integritatii psihice, o au limbajul si procesele simbolice care contureaza identitatea narativa a copilului. Evenimentul traumatic perturba insa procesul de dezvoltare si face ca sistemele simbolice si de limbaj sa nu mai poata elabora raspusurile adecvate care sa permita investirea externa a afectelor haotice. In schimb, acestea sunt preluate in interior, iar energia negativa este atribuita imaginii unui Sine autoagresiv.
 |
| Donald Kalsched, Lumea interioara a traumei, Editura Herald, 2016 |
Cat de prezenta este trauma psihica in viata noastra si cum facem fata efectelor ei?
Acest Sine predominant negativ nu doar ca ramane arhaic, ci este si astfel clivat, luand chipul figurilor daimonice, inspaimantatoare, „diavolesti”, ce isi manifesta prezenta prin intermediul visului, cand opereaza adesea veritabile retraumatizari ale partii „salvate” in incercarea de a-si transmite mesajul de atentionare catre aceasta.
Acest fenomen se petrece deoarece, in ciuda faptului ca activitatea exterioara persecutorie a incetat de mult timp poate, partea clivata arhaica a Sinelui este incapabila sa realizeze distinctia intre activitatea exterioara prezenta ce nu presupune nici o amenintare autentica si amintirea traumatizanta trecuta, dar captiva in cercul vicios psihic atemporal.
Se intampla astfel ca sunt identificate elemente de corespondenta situationala care sunt interpretate in sens absolut drept certitudine, ci nici macar drept potential, raspuns in fata caruia este dat asadar un mesaj re- si autotraumatizant de avertizare: un cosmar ce da peste cap echilibrul emotional al identitatii si asa fragile, dar care trebuie imperios protejata.
Clivajul acesta insa, precum si mecanismul defensiv in sine, cu dinamica sa intrucatva sado-masochista, nu ar trebui nici pe departe privite drept fenomene negative absolute, ci intelese mai degraba din perspectiva functiei pe care o indeplinesc pentru psihic in ansamblul sau, chiar si – sau cu atat mai mult – in momentele in care par a recurge la retraumatizarea individului, atrage atentia Donald Kalsched.
Disocierea este un truc pe care psihicul si-l face sie insusi, ne spune autorul, fiind in fapt mijlocul prin care vietii (psihice) ii este permis sa continue, cu toate ca pentru aceasta „permisiune la existenta” este platit un pret scump, fiind sacrificate parti intregi: elemente care in mod normal sunt integrate unitar, precum afecte si senzatii, nu primesc „avizul de conformitate”, astfel ca sunt respinse, refulate, imageriei mentale nefiindu-i acordat accesul la continutul acestora.
>> Caută aici psiholog, psihoterapeut, psihiatru
Cunoasterea constienta insasi este incompleta, iar individul fragmentat: propria istorie de viata este lacunara, in locul unei naratiuni de sine integrale, coerente existand imagini singulare, flashback-uri si senzatii aparent izolate, scoase din context, precum si goluri interioare, pe care Didier Dumas si intreaga orientare psihogenealogica prefera sa le numeasca „fantome” – o lipsa de reprezentare, un gol in cuvinte, o insuficienta… (Canault, 2016, p. 25).
Traumele din copilarie: cum ne afecteaza ele sanatatea?
Bibliografie
Donald Kalsched, Lumea interioara a traumei, Editura Herald, Bucuresti, 2017
Nina Canault, Cum platim pentru greselile stramosilor: inconstientul familial, Editura Philobia, Bucuresti, 2016
Foto: cmaddict.com
Alexandra Frîncu
este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.
