Continuăm incursiunea în lumea isteriei şi aflăm cum isteria a supravieţuit şi cum s-a propagat de-a lungul secolelor şi culturilor. Ne bazăm, în explorarea noastră, pe lucrarea psihanalistului Alan Krohn, Hysteria: the elusive neurose. Aşa cum indică titlul articolului citat, isteria, prin însăşi definiţia sa, are un caracter ambiguu, schimbător, înşelător. Este unul dintre motivele pentru care această tulburare a reuşit şi încă reuşeşte să amăgească, să ducă în eroare, nu doar pe specialiştii care se ocupă de tratarea afecţiunilor psihice, ci chiar pe oamenii care ajung, într-un fel sau altul, să intre în contact cu ea.
Personalitatea isterică se defineşte pe sine în raport cu factorii culturali dominanţi. Aceştia sunt folosiţi cu scopul rezolvării conflictului intern şi a deturnării, în acelaşi timp, a atenţiei şi a energiei psihice dinspre interior către lumea exterioară. Personalitatea isterică se defineşte, spune Alan Krohn, printr-un tip de personalitate care se foloseşte de identităţile culturale curente, adesea marginale, dar care nu se află niciodată într-o extremă alienată radical din punct de vedere social sau cultural. Scopul principal este de a promova şi a menţine iluzia unei pasivităţi. Aşadar, esenţial pentru înţelegerea isteriei este raportul pe care îl întreţine cu factorii culturali marginali şi caracterul ei pasiv.
Iluzia pasivităţii, explică Krohn, reprezintă o încercare de a nega, atât la nivel intern, cât şi la nivel interpersonal, propria responsabilitate în legătură cu propriile gânduri, acţiuni, impulsuri sau dorinţe. Este ca şi când persoana nu ar fi ales ea însăşi, conştient sau inconştient, sa aibă anumite emoţii şi gânduri sau să facă anumite lucruri, ci ceva din exterior a împins-o către acestea. Acest „ceva” din exterior şi-a schimbat forma şi denumirea în funcţie de factori sociali şi culturali, însă dinamica a rămas mereu aceeaşi, conflictul intern având întotdeauna valenţe oedipiene.
De la „uterul rătăcitor” la vrăjitoarele Evului Mediu
Isteria are o istorie lungă. Primele relatări despre această afecţiune datează din Antichitate când era pusă pe baza „uterului rătăcitor” care era văzut ca un soi de animal care se plimba prin corpul femeii după bunul plac şi care genera tot felul de afecţiuni precum paralizii, tulburări alimentare, de somn sau sexuale, ameţeală şi iritabilitate, orbire, spasme musculare etc. Aceste descrieri au fost făcute de Hipocrate şi Avicenna care aveau preocupări ştiinţifice şi care, iată, vedeau isteria ca având cauze interne, organice. Această concepţie ştiinţifică nu a fost singura explicaţie dată în legătură cu manifestările de tip isteric. În unele culturi, forţele spiriuale erau cele considerate responsabile pentru propriile dorinţe, gânduri sau acţiuni. Mai târziu, forţele spirituale au fost înlocuite de cele biologice, fizice sau psihologice. Ceea ce nu s-a schimbat este caracterul pasivităţii în care propria dinamică internă este pusă pe seama unor forţe, indiferent de natura sau de modalitatea de manifestare a acestora.
În Evul Mediu, isteria a luat forma vrăjitoriei. Vrăjitoarele, majoritatea femei, erau considerate nişte victime aflate la cheremul unor forţe malefice care aveau control absolut asupra minţii şi trupului lor. Vrăjitoarea nu era responsabilă pentru ceea ce gândea sau făcea pentru că ea era doar o unealtă în mâna unei voinţe superioare. Se pare că în Salem multe dintre acuzatoare erau tinere adolescente care le reclamau pe anumite femei mai bătrâne ca fiind vrăjitoare. Alan Krohn crede că, în cazul acestor fete, conflictele oedipiene care stăteau la baza denunţurilor erau negate şi întreţinute în acelaşi timp de iluzia unei pasivităţi puse pe seama credinţelor sacre aparţinând culturii din care făceau parte.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Aflaţi de ce sunt femeile bătrâne întruchiparea Răului în basmele pentru copii
Şamanul şi spiritele de dincolo
Un mediator între lumea celor vii şi lumea celor morţi, şamanul avea datoria de a lua contact cu spiritele pentru a le transmite un mesaj semenilor din comunitatea sa. Deşi imaginea şamanului reprezenta o figură investită cu mare autoritate de către cei care primeau serviciile sale, şamanul nu se considera pe sine responsabil pentru forţele care lucrează prin el, ci pasiv în raport cu acestea. Ideea că mintea şi trupul persoanei este doar un vas prin intermediul căruia se exprimă forţe superioare a traversat culturi, secole şi religii.
De la „istericele lui Freud” la stereotipul „blondei proaste”
În epoca victoriană, isteria şi-a schimbat forma. Interesul ştiinţific tot mai crescut pentru corpul uman, pentru felul în care funcţionează acesta, a adus corpul în prim-planul manifestărilor isterice. Simptomele conversive au devenit scena exclusivă a „teatrului isteric”. Odată cu apariţia teoriei germenilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a luat amploare teama că e ceva din exterior – microorganismele din jurul nostru – care ar putea duce la îmbolnăvire. Prin urmare, în epoca victoriană, îmbolnăvirea a devenit una dintre căile inconştientului prin care cineva putea exprima cele mai intime pasiuni sau conflicte. A iubi sau a urî în mod deschis şi asumat era ceva interzis femeilor victoriene. Aşteptările erau ca aceste femei să fie mai degrabă supuse, pasive. În acest context, nu e de mirare că a cădea la pat era o formă mai la îndemână şi mai convenţională cultural de a exprima anumite dorinţe sau gânduri inacceptabile decât confruntarea lor directă.
Isteria, în forma sa de reacţii de conversie, a devenit calea simptomatică prin care gândurile, emoţiile şi dorinţele considerate tabu puteau fi negate, dar exprimate, în acelaşi timp, simbolic, prin intermediul corpului. A merge pe urma acestor simboluri exprimate de corp şi a le găsi semnificaţia inconştientă a constituit modul în care Sigmund Freud şi-a tratat pacienţii şi felul în care a luat naştere psihanaliza.
Isteria şi formele culturale actuale
Ascensiunea psihiatriei moderne în acelaşi timp în care Freud îşi dezvolta teoriile a dus la consolidarea ideii că isteria e sinonimă cu simptomele de conversie. Isteria a continuat să îşi croiască drum de-a lungul celor o sută de ani de când Freud descria şi trata pacienţii care aveau această afecţiune, chiar dacă simptomele şi-au schimbat forma.
Extinderea libertăţilor femeilor după epoca victoriană şi interesul social şi politic tot mai accentuat pentru garantarea acestor libertăţi a constituit următorul curent cultural. Noile prerogative sociale acordate femeilor combinate cu rămăşiţele mitului victorian al femeii slabe, inocente şi inferioare intelectual au dat naştere mitului „blondei proaste”, încarnat şi popularizat de imaginea actriţei Marilyn Monroe. Acest mit împleteşte imaginea femeii seductive fără voia sa cu un soi de virginitate cel puţin emoţională, dacă nu chiar fizică. Secolul XX este secolul femeii naive, copilăroase, dar o femeie seductivă şi cu o sexualitate debordantă.
Inhibiţiile sexuale ce caracterizau epoca victoriană nu mai sunt „la modă”. La modă acum e senzualitatea combinată cu un soi de labilitate emoţională care o face pe isterică să fie foarte ofertantă şi dorită din punct de vedere sexual, dar să rămână, în acelaşi timp, inaccesibilă. Această inaccesibilitate nu e pusă în legătură directă cu un conflict intrapsihic, ci e pusă pe seama caracterului copilaresc, naiv, labil emoţional.
Citiţi şi Melancolie versus isterie
Avântul psihiatriei moderne şi descoperirile lui Freud care au început să capete o popularitate tot mai crescută, au mutat accentul de pe corpul omenesc pe creier şi psihic. Prin urmare, discursul isteriei s-a modificat şi a luat forma unui determinism pasiv de tipul „nu eu sunt responsabil pentru dorinţele mele cele mai intime, ci sunt victima propriilor emoţii, a propriului inconştient”. Forţele, chiar dacă acum plasate în interiorul persoanei, îşi păstrează caracterul de supremaţie şi de control total asupra minţii şi corpului. Cu alte cuvinte, istericul zilelor noastre se consideră victima propriului psihic în acelaşi fel în care în Evul Mediu se considera victima spiritelor sau, în epoca victoriană, victima corpului său.
După 1960, atitudinea eului isteric a pus gândurile, dorinţele şi acţiunile în raport direct cu forţele sociale şi politice. Mai târziu, ea s-a tot mulat pe tendinţele culturale, de la cele ce ţin de dietă, neurobiologie şi neuroştiinţă până la importanţa deosebită acordată în zilele noastre geneticii. Sigur că există afecţiuni reale şi invalidante care ţin de dietă, ţin de chimia creierului, ţin de factori genetici etc. Însă isteria va încorpora întotdeauna aceste „cauze” pentru a perpetua iluzia unei pasivităţi, cu scopul rezolvării unor conflicte oedipiene. Astfel orice, de la mâncare până la gene şi stres poate deveni „forţa exterioară” căreia istericul îi cade victimă.
Alan Krohn remarcă o nouă modă culturală înglobată în discursul personalităţii isterice. Ea e dată de traumă şi recuperarea amintirilor traumatice. Psihanaliza însăşi are o mare contribuţie la popularizarea acestei idei. Alimentată de mijloacele media şi de accesul tot mai liber la informaţie, goana după recuperirea amintirilor traumatice a devenit „scena” actuală pe care se „joacă” cele mai intime conflicte isterice.
A înţelege felul în care discursul isteric şi personalitatea isterică se folosesc de un curent cultural pentru a menţine iluzia pasivităţii e important din două puncte de vedere, spune psihanalistul Alan Krohn. O dată, e important să vedem felul în care isteria s-a manifestat de-a lungul timpului şi ce tendinţe culturale a urmat pentru a discerne caracterul ei universal şi pentru a o putea defini. Apoi, sensibilitatea personalităţii isterice pentru formele culturale în vogă reflectă ceea ce unii numesc forţa eului şi a relaţiilor de obiect în personalitatea isterică. Este vorba despre capacitatea de a sesiza şi a fi sensibil cu privire la ceea ce se întâmplă în societate şi în cultură, deci despre un simţ social bine dezvoltat. În acelaşi timp, sunt implicate şi o intuiţie corectă în privinţa oamenilor şi abilitatea de identificare cu atitudinile şi credinţele lor.
Citiţi şi Mai exista isteria astazi? Pledoarie pentru diagnosticul psihanalitic
Sursa foto: https://lezebre.lu
Alexa Bîtfoi
este psiholog si psihoterapeut de orientare psihanalitica.
