Louis Crocq (2014) propune în volumul 16 conferințe despre traumă conceptul de „nevroză traumatică” pentru a defini un model descriptiv al ansamblului diagnosticelor reunite generic în categoria sindroamelor psihotraumatice. Trecând peste „disputa” referitoare la utilizarea unui termen sau altul (nevroză vs. stres) și a înțelesurilor atașate (orientare freudiană vs. biologică), autorul preferă să-și demareze argumentația pornind de la „criteriul etiologic”, anume cel al trăirii experienței traumatice.

Această primă condiție atrage atenția asupra unui aspect discutat și în articolele anterioare, care se regăsește și la ceilalți autori menționați, anume importanța semnficației atribuite evenimentului de către individ și a dimensiunii percepute a „leziunii”. Evenimentul, spune Louis Crocq, nu este ipso facto trăit ca o traumă, ci este mai degrabă conceptualizat în acest fel de o serie de determinanți atât circumstanțiali și sociali, cât și personali.

Cititi despre Experienta traumatica si reactia imediata la stres

Un al doilea criteriu etiologic este, desigur, reprezentat de perioada de latență, a cărei incubație variabilă a fost prezentată anterior, în cadrul analizei perioadei postimediate evenimentului traumatic. Remintim cu această ocazie totuși faptul că prezența abreacțiilor sau a manifestărilor ca răspuns tipic la stres nu constituie o conditio sine qua non pentru instalarea unei nevroze traumatice.

Ceea ce face din tabloul clinic al nevrozei traumatice un „peisaj” complex; Crocq îl caracterizează ca fiind unul „complet și coerent” și, întrucâtva, exhaustiv – dat fiind faptul că include deopotrivă simptomatologia nespecifică, precum și o legătură structurală între cele trei elemente ale sale, anume: sindromul de repetiție, simptomele nespecifice și alterarea personalității.

În primul rând, sindromul de repetiție este definit de autor drept ansamblul manifestărilor clinice prin care pacientul traumatizat retrăiește intens, împotriva voinței sale și în mod iterativ, experiența traumatică, incluzând un număr de șapte manifestări clinice, care au în comun tocmai dimensiunile iterativă și invadatoare aflate în afara controlului volițional conștient. Totodată, impresia de iminență, stările de angoasă și intensitatea trăirilor reprezintă aspecte definitorii ale manifestărilor cum sunt retrăirea prin iluzie, retrăirea halucinatorie sau coșmarul repetitiv.

Apariția spontană ori ca răspuns la un stimul evocator sunt elemente-cheie ale manifestărilor, adâncind și mai mult distresul, răpind simțul de agent activ, determinant al propriei vieți, ceea ce ajunge să confere existenței imaginea unui fenomen incontrolabil, arbitrar, supus influențelor atât exterioare, cât și interioare.

Cititi despre Perioada postimediată traumei

Asocierea, în al doilea rând, a simptomelor nespecifice precum oboseala morbidă, anxietatea sau acuzele psihosomatice dau formă unui strigăt de ajutor ce poate fi în egală măsură condiționat fie de normele culturale (exteriorizarea trăirilor emoționale ca tabu), fie de caracteristicile personalității (tendințele alexitimice ale individului).

În orice caz, aceste manifestări simptomatice nespecifice determină în consecință tulburări de comportament care interferează nu doar cu funcționarea de zi cu zi a persoanei, ci și cu coerența caracterială a acesteia, ceea ce conduce către cel de-al treilea element specific nevrozei traumatice, și anume alterarea personalității.

În plan intern, impresia este de dezindentificare, de incapacitate de a recunoaște propria coerență identitară, care apare acum ca fiind scindată, „ruptă” în două momente distincte: înainte și după evenimentul traumatic. Impactul acestuia destabilizează și determină, conform lui Otto Fenichel (cit. in Crocq, 2014) o triplă blocare a funcțiilor Eului:

• pe de o parte, este vorba despre blocarea funcțiilor de filtrare, ceea ce van der Kolk descria prin incapacitatea individului de a mai distinge între o amenințarea reală, prezentă, și una ipotetică, ba chiar aparținând trecutului traumatic;
• aceasta se asociază astfel și cu blocarea funcției de prezență, privită asemenea unei deconectări de la sine și care poate fi cel mai bine descrisă prin pierderea voinței de a fi prezent în lume, care devine tot mai îndepărtată de planul intern, lezat;
• pe de altă parte (iar acest al treilea blocaj pare a decurge cumva ca o consecință a precedentului), apare deconectarea față de ceilalți sau blocarea funcției de investire libidinală și de relaționare obiectuală, în care persoana suferă o prăbușire narcisică concomitent cu pierderea disponibilității și capacității de relaționare.

Louis Crocq trasează astfel, concluzionând, o structurare a nevrozei traumatice pe două niveluri, unul subiacent al alterării de personalitate și unul superficial al simptomelor generate de această alterare.

Raportarea la lume este astfel redusă la fixația exclusivă la amintirea traumei, fixație în care evenimentul traumatic devine asemenea unui „punct de reper” existențial. Pacientul nu mai are același mod de a percepe lumea, de a o aprecia, de a o gândi, de a iubi, a vrea și a acționa – indiferent că este vorba de planul extern sau intern al lumii pacientului…

…Jimmy Picard este un indian de prerie, veteran al celui de Al Doilea Razboi Mondial, invalidat de o nevroza traumatica… >>> „Tobie Nathan ne spune ce inseamna „a fi mancat” si cum a venit la putere zeul Prozac”

Bibliografie

Louis Crocq, 16 conferinţe despre traumă, Editura Trei, Bucureşti, 2014

Foto: webazinee.com

Alexandra Frîncu

este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.

Toate articolele acestui autor