Rezum, în acest articol, lucrarea lui Jean Laplanche de la al 28-lea Congres Internaţional de Psihanaliză desfăşurat la Paris în 1974. Panelul intitulat „Isteria astăzi” a fost prezidat de Serge Lebovici şi a cuprins patru lucrări ale psihanaliştilor David Beres, Alfredo Namnum, Eric Brenman şi André Green. Laplanche, în calitate de discutant, a schiţat ideile principale ale temei şi a adăugat câteva observaţii personale.
Găsesc important reportajul lui Laplanche şi foarte util în clinică pentru că el oferă o viziune de ansamblu asupra poziţionării principalelor curente psihanalitice în ceea ce priveşte felul în care vedem şi înţelegem isteria astăzi. Ceea ce observă Laplanche este faptul că afirmaţia conform căreia isteria s-a schimbat se traduce în două moduri diferite, în funcţie de poziţionarea teoretică adoptată. Pentru unii, ceea ce s-a schimbat sau ar trebui să se schimbe este concepţia în sine despre isterie. Aici se face referire în special la şcoala kleiniană care defineşte isteria o tipologie defensivă particulară contra angoaselor primare care sunt de natură psihotică şi care sunt non-sexuale. Se neagă, prin urmare, rolul descoperirii lui Freud în care sexualitatea este parte dominantă în etiologia isteriei. Pentru kleinieni, conflictele nevrotice au de-a face mai degrabă cu supravieţuirea decât cu dorinţa.
Alţi psihanalişti se poziţionează în conformitate cu gândirea şi teoria freudiană şi se întreabă în ce fel tabloul clinic al isteriei s-a schimbat. Mai există simptome de conversie astăzi? Aşa cum am aflat în articolul precedent, din cauza accentului pus asupra conversiei în manifestările isterice, isteria a fost cosiderată sinonimă cu tulburările de conversie. Chiar dacă aceste simptome nu se mai regăsesc astăzi în tabloul clinic în aceeaşi manieră în care se regăseau la pacienţii lui Freud, ceea ce nu s-a schimbat este semnificaţia corpului pentru isterie. Corpul isteric, dacă îl putem numi aşa, reprezintă un mijloc de comunicare între un subiect şi un obiect, între mine şi non-mine. Laplache remarcă acurateţea cu care, în limba franceză, dar şi în română, aş adăuga, există un cuvânt care defineşte cel mai bine manifestările isterice. Acest cuvânt este „scenă”. Cunoaştem cu toţii expresia românească „a face o scenă” care trimite la caracterul isteric al unui comportament.
Laplache sesizează trei implicaţii ale cuvântului „scenă”. În primul rând, el desemnează o acţiune care se desfăşoară conform unui scenariu, scena primară, în cazul de faţă. Apoi, are de-a face cu locul în care această acţiune se desfăşoară şi, în cele din urmă, implică punerea în scenă a acţiunii, adică o demonstraţie care se adresează şi îşi propune să mişte un public sau un partener. Ceea ce au în comun cele trei dimensiuni este noţiunea de scenariu fantasmatic. Privind din această perspectivă, isteria cuprinde trei direcţii centrale: una situată la nivel instinctual, oedipian, alta în care accentul e pus pe mecanismele de apărare – refularea, şi, în sfârşit, felul în care are loc întoarcerea refulatului sub forma conversiei. Scena reprezintă un element comun tuturor acestor direcţii, remarcă Laplanche. Scena, care are o dimensiune triangulară, aşa cum s-a arătat mai sus, situează isteria în termeni de conflictualitate oedipiană, chiar dacă pot exista elemente ce ţin de oralitate. Scena este favorabilă conversiei dacă gândim conversiile ca o formă de punere în scenă, ca o comunicare revelată şi ascunsă în acelaşi timp. Noţiunea de „scenă” ne permite să mergem mai departe de punctul de vedere genetic şi să gândim, având în minte teoria structurală freudiană, geneza simptomului, transferul şi efectul tratamentului analitic.
Reportajul lui Jean Laplanche despre lucrările prezentate în cadrul panelului „Isteria astăzi”
Beres pleacă de la constatarea că pacienţii pe care îi vedem astăzi nu mai corespund descrierilor făcute de Charcot, Freud sau Breuer. În acelaşi timp, în zilele noastre, isteria e văzută mai puţin în dimensiunea ei simptomatică şi mai mult ca o tulburare de personalitate. Simptomele isterice pot fi acompaniate de elemente fobice, obsesive sau compulsive. De asemenea, personalitatea isterică poate avea elemente infantile, narcisice, paranoide sau schizoide. În ceea ce priveşte nosologia isteriei, trebuie să luăm în considerare manifestările caracteristice precum anxietatea, nevrozele de organ, tulburările psihosomatice şi ipohondriile.
Citiţi şi Mai există isteria astăzi?
Lucrarea lui Beres se concentrează asupra aspectelor psihodinamice ale isteriei care cuprind o viziune conformă cu teoria structurală freudiană, în care conflictul ia naştere între cele trei instanţe psihice. Nucleul isteriei este dat de conflictul oedipian şi are elemente agresive şi libidinale contracarate de refulare, mecanismul defensiv principal. Isteria exprimă, prin intermediul simptomelor sau al trăsăturilor caracteriale, o fantasmă inconştientă a cărei expresie este distorsionată de o formaţiune de compromis. Fantasma inconştientă îşi poate dezvălui conţinutul sub forma, aşa cum observa Freud, a atacului de anxietate şi a simptomelor de conversie sau, aşa cum vedem la pacienţii moderni, sub forma tulburărilor de caracter sau a acting-out-urilor. Ceea ce distinge isteria de alte entităţi psihopatologice este predominanţa refulării ca mecanism de apărare. În timp ce şi alte apărări precum formaţiunea reacţională, izolarea, negarea, proiecţia etc. pot fi utilizate, tabloul clinic ia forma unor deplasări rapide ale simptomului sau a schimbărilor mai persistente în cadrul personalităţii. Regresia unor funcţii ale eului este semnificativă. Labilitatea emoţională, sugestibilitatea, relaţiile de obiect dificile şi anxietatea difuză sunt puse în legătură cu slăbiciunea eului privind controlul impulsului, afectarea simţului realităţii şi intruziunea pulsiunilor inconştiente asupra funcţiilor autonome ale eului.
Alfredo Namnum discută despre personalitatea isterică şi observă că aceasta înglobează caracteristici mai multe şi mai difuze, unele foarte regresive, precum adicţia. Formele pe care simptomatologia isterică le ia astăzi cuprind managementul anxietăţii şi evitarea acesteia în moduri mai subtile, dar care ascund întotdeauna un mecanism fobic. Când maturitatea sexuală pare că a fost atinsă formal prin căsătorie sau printr-o relaţie de cuplu stabilă, evitarea sexualităţii genitale este văzută la lucru în multe dintre conflictele maritale. Aceste conflicte sunt mecanisme fobice care pot fi văzute şi tratate doar în tratamentul psihanalitic, consilierea maritală sau alte forme de terapie nefiind de ajutor, crede Namnum. Unul dintre obiectivele principale în isterie este evitarea sexualităţii genitale chiar dacă această evitare ia forma unor simptome fizice şi psihice sau a unor predicamente morale. Freud a găsit că patologia isterică e legată de o seducţie traumatică. Dar nu de una reală, aşa cum credea la început, ci de propriile fantasme şi activităţi sexuale ale copilului. Astăzi, de pildă, o pacientă poate căuta simpatia terapeutului în timp ce evită activitatea sexuală matură. Ea simte că este folosită de partener ca şi când ar fi o victimă pasivă, inocentă. Acest lucru maschează activitatea ei sexuală oedipiană care are loc în fantasmă, nu în realitate.
Eric Brenman se concetrează asupra predispoziţiei către isterie şi se referă la descoperirile moderne din psihanaliză. În practica zilelor noastre, există adesea senzaţia că, în spatele manifestărilor isterice stau, de fapt, probleme mult mai primare, de natură psihotică. Teza lui Brenman sprijină ideea conform căreia în spatele conflictului dintre pulsiunile sexuale şi refulare se află un conflict fundamental care stă la baza tulburărilor psihotice. E vorba despre un conflict între supravieţuire şi catastrofă, pe de-o parte şi negarea anxietăţilor asociate, pe de cealaltă. În procesul terapeutic alianţa terapeutică poate fi uşor pierdută din cauza unor procese care operează în toate cazurile de isterie severă: un caracter aparent al dovezii, cu scopul de a nega adevărul psihic; manipularea; identificarea cu un obiect fantasmat si o dependenţă lacomă şi sterilă care blochează introiecţiile bune, capacitatea de a se bucura şi de a avea realizări. În ceea ce priveşte primele două procese, Brenman evocă „tehnici” isterice bine-cunoscute: frigiditatea pentru a nega sexualitatea, hipersexualitatea pentru a nega problemele sexuale, transformarea în victima unei agresuni pentru a evita sentimentele de agresivitate etc. În ceea ce priveşte identificarea cu un obiect fantasmat se remarcă, în cazul isteriei severe, că nu există identificări cu fiinţe umane reale. Dar există nevoia de un obiect viu întreg care să fie convertit la credinţele false despre obiectul fantasmat şi despre fantasmele istericului despre sine. Dependenţa isterică este lacomă şi excesiv de provocatoare. Istericul îl foloseşte pe celălalt ca un drog care să îi îndeplinească nevoile şi să creeze iluzia unei saţietăţi.
Predispoziţia la isterie ar trebui înţeleasă, spune Brenman, ca un model defensiv împotriva angoaselor psihotice, model caracterizat prin exagerare şi dramatism. Trebuie luată în considerare şi relaţia primară cu obiectul în care determinant este modul în care reacţionează inconştient mama la anxietăţile şi nevoile primare ale bebeluşului. Mama isterogenă este o mamă copleşită de anxietate care, în mod inconştient, crede că anxietăţile bebeluşului chiar sunt catastrofice. În acelaşi timp, va găsi un panaceu pentru a-şi linişti bebeluşul şi va pretinde că totul merge perfect. Ea creează astfel un model de identificare care nu este real. Mama isterogenă încurajează negarea adevărului psihic, ea iubeşte într-o manieră idealizată având o indulgenţă excesivă pentru nevoile fizice, furnizând o excesivă stimulare senzorială şi încurajând dependenţa şi hipersexualitatea. Prin toate aceste mijloace ea încearcă evitarea unei catastrofe psihice.
Pentru André Green importantă e definirea structurii isterice din punct de vedere metapsihologic. Această structură e o matrice în care se pot observa fenomene clinice diverse precum conversii, fobii, depresie nevrotică, depersonalizare etc. Excluzând dimensiunea sexualităţii, concepţia potrivit căreia frustrările timpurii şi regresiile ar sta la baza isteriei, nu pare una completă. A te referi doar la oralitate şi a considera sexualitatea o defensă pare mai degrabă o negare decât un progres teoretic, crede Green. Pe de altă parte, problema poate fi pusă în termenii relaţiei dintre sexualitate, iubire şi reacţia la pierdere şi diferitele structuri ale eului. Comportamentul isteric cuprinde hipersexualizarea, „afectualizarea” (Valentein, 1962) şi o încercare continuă de a deplasa vinovăţia către un presupus agresor. Slaba capacitate de a tolera vina este frapantă. Aceste mecanisme sunt folosite într-o luptă încrâncenată de apărare împotriva depresiei, o depresie în care stima de sine este extrem de degradată. Există deci o transformare dinspre isteria descrisă de Freud în care refularea apărea ca defensă împotriva gratificării sexuale înspre isteria de astăzi în care apărările sunt mobilizate împotriva lezărilor narcisice care ar duce la depresie.
Fantasmele inconştiente care stau la baza isteriei sunt puse, conform lui Green, în relaţie cu două situaţii sexuale. Una are legătură cu fantasma întâlnirii părinţilor care s-a soldat cu concepţia individului, întâlnire imaginată ca fiind excitantă, dar în care nu există nici o bucurie sexuală între parteneri. Cealaltă e legată de resentimentul mamei faţă de copil după naştere, resentiment izvorât din faptul că naşterea a dus la pierderea unui obiect intern care o făcea să se simtă foarte potentă şi la ideea că acel copil va creşte independent de ea.
Sursa foto: https://ingridsnotes.files.wordpress.com
Alexa Bîtfoi
este psiholog si psihoterapeut de orientare psihanalitica.
