Growing Up, maturizarea fortata a copiilor nedoriti si dorinta de vindecare

Am fost sa vad piesa de teatru Growing Up scrisa si regizata de Ozana Nicolau si jucata la Centrul de Teatru Educational Replika, cu Ilinca Manolache si Mihaela Radescu in distributie. Au fost 60 de minute de trairi intense, de la revolta si furie pana la neputinta, durere si abandon. Ozana Nicolau recreaza pe o scena de teatru un scenariu interior atat de des intalnit in cabinetele de psihoterapie, dar nu numai acolo. Este vorba despre scenariul copilului nedorit de parinti. E o tema inconfortabila, dureroasa, care te pune fata in fata cu neputinta si dependenta totala pe care o simte un bebelus fata de mama sa, un bebelus pentru care supravietuirea sa depinde intru totul de persoana care il ingrijeste. Growing Up este despre un destin psihic mortifer in care dorinta de supravietuire invinge, in cele din urma.

Ca spectator, stai si privesti personajul principal, o femeie de 30 de ani si ceva, si nu poti sa nu te identifici cu ea. Chiar daca esti femeie, chiar daca esti barbat. Te identifici cu fetita pe care parintii au fost nevoiti s-o dea la cresa la o varsta foarte mica, angoasa de abandon a copilului simtita la separarea brutala de mama si pe care nu a putut s-o elaboreze in vreun fel pentru ca „in gradinita noastra nu exista copii care plang, doamna”. O voce aspra a unei educatoare-de-fier care te duce cu gandul la un cliseu din comunism, o imagine care si-a intins tentaculele pana in societatea romaneasca de astazi. E imaginea unei mame castratoare intruchipata de o sefa abuziva, rol jucat de Mihaela Radescu, o sefa care trece peste orice scrupule in dorinta de a-si atinge planul, de a-si atinge targetul. Este o lume in care limbajul de lemn din comunism se intrepatrunde cu limbajul modern al angajatului corporatist care vorbeste intr-o romgleza usor penibila, in incercarea de a nega un trecut personal si colectiv atat de dureros. Te identifici cu imaginea femeii de cariera pentru care cuvantul „trebuie” este un imperativ ce i-a dictat intreaga viata, cu femeia macinata de anxietate morala in fata deciziei de a vinde antidepresive unor copii de 5 ani. Cu femeia a carei viata personala e pustiita si pe care o pandeste o depresie pe care incearca in zadar s-o trateze cu exercitii de respiratie si meditatie ghidata.

Cititi aici despre traumele din copilarie si felul in care ne afecteaza ele sanatatea 

Destinul personajului principal, jucat formidabil de Ilinca Manolache, ne arata cum intreaga viata a unui om e determinata de dinamici psihice inconstiente. Ca intr-o psihoterapie, Ozana Nicolau deconstruieste viata psihica a „pacientei” sale plecand de la o depresie ce incepe sa se instaleze pe nesimtite si ajunge la evenimente traumatice din copilarie. Nici alegerea carierei nu scapa motivatiei inconstiente, femeia lucrand ca vanzator de Prozac care isi doreste cu disperare sa creasca in ierarhia profesionala. Oare pentru ca simte ca ea insasi are nevoie de pilula fericirii, de ceva care sa-i vindece depresia latenta? Oare pentru ca dorinta ei de a deveni cea mai buna inseamna, de fapt, dorinta de a fi vazuta si apreciata de o mama careia i-a lipsit capacitatea de a o vedea si accepta cu adevarat?

Depresia te pune fata in fata cu revolta si furia pe care nu ti-ai dat voie sa le simti si pe care le-ai inabusit in tine pana in punctul in care s-au intors impotriva ta. Te pune fata in fata cu un urlet interior pe care il tot inhibi si care se transforma intr-un dans tribal al emotiilor dureroase, atat de bine dansat de actrita Ilinca Manolache, un dans schimonosit in care corpul devine oglinda fidela a conflictului psihic interior.

Caci despre conflict este vorba, in cele din urma, in piesa de teatru a Ozanei Nicolau. Despre un coflict intre viata si moarte, intre anihilare si supravietuire, intre a ramane prins intr-o repetitie psihopatologica transgenerationala sau a ajunge la eliberare. Piesele puzzle-ului sunt asezate una cate una in reconstructia vietii personajului si ajung sa formeze, in cele din urma, tabloul maturizarii, al cresterii si al vindecarii. Acesta este scopul ultim al demersului psihoterapeutic. Nu e usor insa drumul pana acolo. Te intalnesti, de pilda, cu realitatea faptului ca nu ai fost un copil dorit. Ca parintii tai, confruntati cu necesitatea de a munci pentru a-si intretine familia, nu au putut accepta usor venirea pe lume a inca „unei guri de hranit”. Te lovesti de cruzimea posibilitatii unui avort in urma caruia tu nu ai mai fi existat. Te revolti si doare infiorator. Apoi incepi sa intelegi. Incepi sa intelegi istoria transgenerationala a femeilor de pe linie materna care au trait imprejurari extrem de dificile atunci cand au fost puse in fata alegerii de a naste un copil pe care nu aveau resurse sa-l creasca. Incepi sa intelegi si sa vindeci angoasa de abandon care a umbrit destinul tau, al mamei tale, al bunicii si al strabunicii. In final, ai un vis care iti reda eliberarea si vindecarea emotionala. E vorba despre un vis in care tu, adult, stai fata in fata cu copilul care erai. Si tu, adult, poti acum sa tii in brate si sa alini copilul speriat si neputincios din tine. Asta inseamna maturizare, asta inseamna Growing Up.

Cititi aici despre copiii neiubiti ai mamelor cu rani narcisice

In final, o recomandare de suflet: mergeti si vedeti spectacolele Ozanei Nicolau, urmariti munca ei, e o voce care reuseste sa transmita cu succes, prin arta ei, necesitatea unei reflectii in profunzime a fiintei umane. Iar acest demers este unul terapeutic prin aceea ca deschide drumul catre o dorinta de intelegere autentica a psihicului uman, deschide drumul catre o dorinta de vindecare.

Alexa Bîtfoi

este psihoterapeut de orientare psihanalitica.

Toate articolele acestui autor