Aşa-zisa bună isterică: un ghid clinic pentru psihoterapeuţi

Unul dintre articolele de referinţă despre isterie şi personalitatea isterică este cel scris de Elizabeth R. Zetzel în 1968, intitulat Aşa-zisa bună isterică (The so called good hysteric). Studiul se bazează pe lucrul psihanalitic cu o sută de paciente aflate în tratament analitic supervizat. De asemenea, autoarea a revăzut notiţe ale interviurilor preliminare cu aproape o sută de paciente non-psihotice dintre care peste 30 au urmat o analiză. Zetzel împarte personalitatea isterică în patru subgrupuri, delimitare care are un rol diagnostic foarte lămuritor pentru orice clinician şi care îl ajută cum să vadă şi cum să urmărească firul roşu într-un caz de isterie. De asemenea, Zetzel pune în discuţie problematica analizabilităţii anumitor tipologii cararacteriale care derivă din personalitatea isterică. Dacă într-un articol trecut am diferenţiat între personalitatea isterică şi personalitatea isteroidă, în cele ce urmează va fi vorba despre un travaliu asemănător, diferenţele fiind, în mare parte, terminologice.

Elizabeth R. Zetzel împarte, aşadar, personalitatea isterică în patru subcategorii:

1. Autentica bună isterică („the true good hysteric”) se referă la pacientele care îndeplinesc toate criteriile unui tratament psihanalitic clasic.
2. Potenţiala bună isterică („potential good hysteric”) este o categorie care cuprinde femei tinere, ale căror dezvoltare, simptomatologie şi personalitate sugerează o patologie isterică analizabilă. În acelaşi timp, faţă de primul grup, aceste paciente sunt mai puţin pregătite intern să se angajeze în procesul analitic.
3. Femei cu un caracter depresiv structural care manifestă simptomatologie de tip isteric într-o manieră care ascunde o patologie mai adâncă.
4. Femei ale căror simptomatologie manifestă de tip isteric se dovedeşte a fi pseudooedipiană şi pseudogenitală. Această categorie îndeplineşte cele mai puţine criterii pentru analizabilitate.

Istericul adevărat, cum îl numeşte Zetzel, este acela care a experimentat un conflict triangular real. Asta înseamnă că el este capabil să aibă sau să investească în relaţii de obiect semnificative cu ambii părinţi. Despre apărările obsesionale care vor structura personalitatea celor mai stabili isterici Zetzel spune că ele se nasc din reprimarea ostilităţii copilului faţă de părintele cu care se află într-o relaţie mai puţin bună, relaţie reală sau fantasmată.

În continuare, vom afla care sunt catacteristicile fiecărei categorii, aşa cum le-a numit şi observat E. Zetzel:

1. Buna isterică autentică:

• de obicei, a ieşit din adolescenţă şi şi-a finalizat studiile;
• adesea, e virgină. Dacă nu e virgină, se declară dezamăgită de experienţele sale sexuale;
• de obicei, e frigidă. Dacă nu e frigidă, nu e capabilă să facă investiţii sexuale majore privind bărbatul din viaţa sa reală;
• are un partener sau poate fi căsătorită cu un bărbat care este îndrăgostit de ea, dar căruia nu reuşeşte să îi răspundă într-un mod satisfăcător din punct de vedere sexual;
• adesea, are succes în domeniile care nu implică relaţii heterosexuale;
• rezultatele profesionale şi academice sunt adesea notabile;
• sunt capabile să construiască şi să menţină prietenii de lungă durată;
• adesea fac parte dintr-o fratrie în care sunt surorile mai mari şi sunt favoritele tatălui;
• evenimentele din istoria personală arată, de obicei, că situaţia oedipiană nu a fost depăşită din cauza unor aspecte legate de realitatea internă. De pildă, pierderea sau separarea de un părinte în perioada oedipiană au interferat cu capacitatea de neutralizare, sublimare şi identificare pozitivă cu mama. În acelaşi timp, a avut loc o refulare masivă a unei relaţii excitante cu un tată oedipian pe care nu l-a abandonat, fapt care se traduce, în viaţa adultă, printr-o barieră împotriva alegerii heterosexuale de obiect.

2. Potenţiala isterică analizabilă:

• are o simptomatologie mai pronunţată faţă de primul grup;
• prezintă trăsături mai infantile în comparaţie primul grup;
• adesea, sunt cele mai mici surori din fratrie sau sunt copii unici;
• au eşuat în mobilizarea egosintonică a apărărilor obsesionale;
• sunt mai pasive şi mai puţin consistente în realizările profesionale şi academice;
• prieteniile sunt mai puţin stabile şi sunt caracterizate de o ambivalenţă făţişă;
• le este frecvent teamă de dorinţele de dependenţă, dorinţe care sunt mai vizibile în comparaţie cu cele din primul grup;
• în ceea ce priveşte procesul analitic, dificultatea majoră este în faza de început a terapiei când este dificil de stabilit o situaţie analitică în care să se poată dezvolta o nevroză de transfer analizabilă. Două probleme emerg de aici. Una e dată de fuga în sănătate, cealaltă de dezvoltarea unui transfer lateral şi a unei regresii a eului care ameninţă alianţa terapeutică.

3. Personalităţile depresive:

• au o vârstă mai înaintată faţă de pacientele din primele două categorii;
• au eşuat în mobilizarea resurselor active în fiecare dintre crizele importante ale dezvoltării;
• au tendinţa să-şi devalorizeze feminitatea, iar stima de sine e scăzută;
• situaţiile de triangularizare experimentate au inclus adesea idealizarea excesivă a tatălui;
• au eşuat în dezvoltarea formaţiunilor reacţionale în timpul fazei preoedipiene;
• sunt capabile să recunoască şi să tolereze depresia, dar au eşuat semnificativ în ceea ce priveşte apărările, care sunt inadecvate;
• îşi ascund depresia recurgând adesea la râs sau la flirt;
• simptomele manifeste sunt evident isterice;
• verbalizează sentimente de neputinţă şi depresie încă de la începutul tratamentului;
• tind să dezvolte reacţii transferenţiale pasive, de dependenţă, care vor face dificilă diferenţierea între alianţa terapeutică şi nevroza de transfer;
• toate pacientele experimentează dificultăţi importante în faza de încheiere a tratamentului, existând riscul de a glisa într-o analiză interminabilă.

4. Isteria floridă:

• simptomatologia manifestă, deşi aparent trimite către faza genitală, este doar o faţadă. În tratament, pacientele se dovedesc a fi incapabile să recunoască sau să tolereze situaţia triangulară;
• exprimă adesea fantezii transferenţiale intens sexualizate pe care le văd ca potenţiale gratificări reale;
• sunt incapabile să diferenţieze între realitatea internă şi cea externă, condiţie necesară creării alianţei terapeutice şi instălării ulterioare a nevrozei de transfer;
• funcţiile eului sunt semnificativ perturbate din cauza eşecurilor în dezvoltare;
• au tendinţa să dezvolte repede un transfer sexualizat chiar şi în situaţiile de interviu în care se stă faţă-în-faţă;
•  adesea au mai parcurs încă cel puţin o terapie, cu rezultate nefavorabile;
• prezintă o istorie personală în care perioada de latenţă s-a prelungit, în detrimentul altor achiziţii sau relaţii;
• apărările obsesionale au aceeaşi funcţie ca în cazul pacienţilor borderline sau psihotici, anume aceea de a controla anumite aspecte care ţin de realitatea externă;
• în majoritatea cazurilor, istoria personală include una sau mai multe din următoarele particularităţi: absenţa sau separarea de unul sau de ambii părinţi în primii ani de viaţă; patologie gravă a unuia sau a ambilor părinţi asociată cu o căsătorie nefericită sau cu una destrămată; boală serioasă şi/sau prelungită în copilărie; absenţa relaţiilor de obiect semnificative şi susţinute cu celălalt sex.

Vedeţi aici toate articolele din dosarul „Isteria astăzi: pledoarie pentru diagnosticul psihanalitic”

Alexa Bîtfoi

este psihoterapeut de orientare psihanalitica.

Toate articolele acestui autor