Citeam deunăzi despre invitaţia unor indivizi, invitaţie care a luat deja de mai multă vreme forma unei mişcări ideologice puternice, de a ne elibera de stereotipurile şi prejudecăţile pe care le-am avea în legătură cu creşterea copiilor. Aceste stereotipuri ar fi legate de modul în care părinţii şi adulţii semnificativi, în general, influenţează identitatea de gen a copilului prin aceea că îi oferă un anumit tip de jucării. Cu alte cuvinte, a-i cumpăra unui băieţel maşinuţe şi unei fetiţe păpuşi a devenit un stereotip venit din vremuri patriarhale, un tipar social învechit care nu ar mai trebui să dicteze comportamentul omului luminat şi progresist. În conformitate cu această viziune „fantomele” trecutului nu sunt reprezentate doar de jucării, ci şi de criteriile după care alegem îmbrăcămintea copilului sau valorile şi idealurile pe care i le insuflăm. De ce să îmbrăcăm fetiţele în roz şi băieţii în albastru? De ce să ne învăţăm copilele că locul lor e mai degrabă la bucătărie decât pe şantier? Sau de ce să le aplaudăm băieţeilor virilitatea şi spiritul competitiv şi să nu îi învăţăm că gătitul e un lucru minunat şi că şi „băieţii plâng câteodată”? Şi chiar dacă nu le vine să plângă, îi ajutăm noi, fiindcă plânsul e o descărcare sănătoasă, nu?
„Părinţi, lărgiţi-vă orizonturile, cumpăraţi fetiţei dumneavoastră o sabie luminoasă cu care va putea salva lumea!”, acesta e îndemnul. „Părinţi, deschideţi ochii, nu-i mai duceţi pe băieţii dumneavoastră pe terenul de fotbal unde să lovească până la epuizare o minge. Ţineţi-i în bucătărie, daţi-le să spele vase, cum altfel vor învăţa să nu-şi trateze viitoarea parteneră ca pe un obiect, ca pe menajera personală?”, acesta e imperativul noii ordini. Şi, foarte important, părinţi, când vă va ieşi din minte că rozul e petru fetiţe şi albastrul e pentru băieţei? Acesta e rezultatul unei gândiri dihotomice, în alb şi negru. Dar există şi griul, părinţi, şi încă foarte multe nuanţe de gri! Gri înseamnă, de pildă, că un băiat mic, dacă ar avea libertatea de alegere, s-ar juca toată ziua numai cu păpuşi şi cu bucătării de jucărie. Că o fetiţă s-ar imagina mare aviator în timp ce ar roti un avion prin aer încercând să nu se accidenteze de mobila din camera de joacă. Gri înseamnă că sexul biologic al copilului nu influenţează cu nimic identitatea sexuală ulterioară. Gri înseamnă neutru! Iată noul shibboleth: neutru! Şi dacă mai era nevoie de încă un argument, aflaţi că Suedia, de pildă, a implementat în câteva grădiniţe un model în care băieţeilor nu li se mai zice băieţei, nici fetiţelor fetiţe, ci toţi sunt numiţi hen, un pronume care încarnează tocmai neutralitatea de gen. Trăiască egalitatea, trăiască nediferenţierea!
Acum, după acest imn elogios în care am lăsat să se ghicească beţia ispititoare a propagandei, să respirăm adânc şi să reflectăm la cele de mai sus. În primul rând, preocupările ce ţin de identitatea sexuală şi de identitatea de gen sunt tot atât de vechi precum omenirea. Apoi, această condiţionare strictă între felul în care e îmbrăcat un copil, activităţile şi jucăriile care îi sunt puse la dispoziţie şi identitatea de gen şi orientarea sexuală ulterioară reprezintă o pistă falsă, de la început. În al treilea rând, e necesară recunoaşterea şi înţelegerea faptului că toate aceste elemente care ţin de creşterea unui copil, toate influenţele personale, sociale, culturale care îi vor modela viitorul sunt folosite, în vremurile noastre, în scop ideologic.
Citiţi şi Identitate sexuală, alegere de obiect, practică sexuală
Dacă răscolim puţin prin memoriile personale, cu siguranţă ne vom aminti de cunoscuţi, rude sau prieteni, care, odată deveniţi părinţi, nu ţineau cont de aşa-zisele stereotipuri de care aminteam la începutul acestui articol. Cu siguranţă ne vom aminti de mame care şi-au îmbrăcat băieţelul de 1-2 ani în rochiţe, le-au lăsat părul să crească şi le-au împletit apoi codiţe. Sau de aceleaşi haine purtate de două-trei generaţii de copii, în care singurul criteriu de folosire era dat de gradul de uzură. Ne vom aminti de proaspete mămici care şi-au dorit atât de mult un băieţel, încât după ce li s-a născut o fetiţă au depus mari eforturi conştiente şi mai ales inconştiente pentru a-şi împlini dorinţa. Cât despre jucării, aici poate că nu vom găsi prea multe amintiri pentru simplul fapt că pe vremea părinţilor sau a bunicilor noştri nu prea exista diversitate în privinţa jucăriilor. Şi fete şi băieţi se jucau cu păpuşi din cârpe care astăzi ar fi numite probabil gender-neutral, pentru că arătau toate la fel. Sau băteau mingea în faţa curţii fără vreo discriminare de gen. Dacă uşor-uşor refularea asupra amintirilor din propria copilărie se mai risipeşte, vom găsi momente deloc singulare în care, fetiţe de 3-4 ani fiind, iniţiam adevărate cruzimi asupra animalelor mai mici şi mai neputincioase. Sau, băieţi mici fiind, ne amintim cu plăcere de momentele în care făceam prăjituri cu mama şi simţeam o dulceaţă cum numai momentele primei copilării în prezenţa părintelui iubit o pot aduce.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Aceste lucruri s-au întâmplat in familiile tuturor, însă nimeni nu le-a investit afectiv cu pasiunea cu care sunt investite astăzi. Nu ne vom apleca asupra motivelor ideologice pentru care îmbrăcămintea şi jucăriile unui copil au devenit atât de importante în zilele noastre deşi nu avem cum să nu remarcăm că ambele elemente trimit la consum, ci vom încerca să desfacem falsa cauzalitate dintre îmbrăcămintea şi jocurile unui copil şi identitatea sa de gen ulterioară. Amprenta de falsitate este dată, în opinia mea, de accentuarea unor elemente, pe de-o parte, şi, pe de altă parte, de omiterea factorilor esenţiali în această problematică. Vor influenţa îmbrăcămintea, jucăriile, activităţile unui copil felul în care se va construi identitatea sa sexuală, şi nu doar cea sexuală, ci întreaga sa individualitate? Sigur că da, dar nu aceste elemente vor fi definitorii. Va alege un băieţel, dacă i se dă libertatea, o păpuşă în locul unei maşinuţe? Cu siguranţă răspunsul e afirmativ. Dar de câte ori va alege asta? Va alege o fetiţă o sabie în locul unei căsuţe pentru păpuşi? Desigur, e visul cel mai drag, dar şi cel mai temut, al oricărei fetiţe. Dar va deveni această alegere unica ei alegere? Probabil că nu. Iată cum caracterul dramatic al întregii argumentaţii se dezumflă treptat până când i se va ghici, de fapt, banalitatea: şi un băiat şi o fată se vor juca, amândoi, în diverse momente şi diverse contexte, cu jucării „pentru băieţi” şi cu jucării „pentru fete”.
Îmbrăcămintea, jucăriile şi jocurile unui copil reprezintă o pistă falsă în înţelegerea construcţiei identitare de gen pentru că nu ia în considerare sau evită adevăraţii piloni care stau la baza alegerilor sale sexuale ulterioare. Acest procedeu de deplasare a atenţiei asupra unor lucruri nu atât de semnificative şi de lăsare în umbră a celor cu adevărat importante nu ar trebui să ne fie deloc străin. Este un mecanism de apărare folosit atât la nivel individual, cât şi colectiv. Pilonii pe care se construieşte identitatea unui om, indeosebi identitatea sa de gen în aspectul său de alegere sexuală, sunt reprezentaţi, în opinia mea, de câteva adevăruri psihice fundamentale. Dar aceste adevăruri au tendinţa să fie omise sau lăsate în umbră tocmai pentru că îşi au sursa în inconştientul nostru, deci aproprierea lor va întâmpina întotdeauna disconfort şi rezistenţă.
Primul adevăr este legat de bisexualitatea psihică a fiinţei umane. Bisexualitatea psihică se referă la noţiunea conform căreia „orice fiinţă umană are, din punct de vedere constituţional, dispoziţii sexuale totodată masculine şi feminine ce se regăsesc în conflictele pe care subiectul le trăieşte pentru a-şi asuma propriul sex” (J. Laplanche, J.-B. Pontalis, Vocabularul psihanalizei). Acest lucru presupune că nu sexul biologic este cel care va determina identitatea sexuală ulterioară. Identitatea sexuală este determinată psihic şi se construieşte, într-un prim pas, în interacţiunile dintre copil şi persoanele de îngrijire, iar apoi se definitivează în adolescenţă. Interacţiunile dintre copil şi cei semnificativi pentru el sunt supradeterminate şi implică mecanisme psihice inconştiente foarte fine şi foarte complexe, în care, de pildă, hainele cu care părinţii îşi îmbracă micuţul şi jucăriile pe care i le oferă reprezintă doar câteva picături dintr-un ocean.
Bisexualitatea psihică este cea care explică dorinţa naturală şi normală a unui băieţel pentru o maşinuţă şi o păpuşă, deopotrivă. Sau capacitatea reală şi firească a bărbatului adult de a se pune în pielea soţiei sale care tocmai a născut. A se pune în pielea ei înseamnă că are capacitatea de a empatiza şi, mai mult, de a simţi ceea ce simte ea, de a se identifica; şi asta nu pentru că mama lui l-a învăţat să se joace cu păpuşile când era mic, ci pentru că această capacitate era în el, încă de la naştere. De ce unii bărbaţi ajung să-şi inhibe aceste capacităţi în dezvoltarea lor, aceasta este întrebarea semnificativă. Ştim astăzi că există mulţi taţi care preiau responsabilitatea în ceea ce priveşte creşterea bebeluşului lor şi că se descurcă foarte bine în acest rol. Sau că un copil poate avea o creştere psihică armonioasă chiar dacă a crescut într-o familie netradiţională, dar a avut acces, în mediul său de dezvoltare, atât la un mod de identificare feminin, cât şi la unul masculin. Bisexualitatea psihică dă seamă, totodată, de capacităţile femeii de a fi un bun conducător sau un bun pilot şi de a fi, în acelaşi timp, o mamă devotată căreia îi place să gătească.
Aşadar, părinţi, un băieţel va avea momente în care va alege singur să se joace cu păpuşile, după cum o fetiţă se va juca adesea cu trenuleţul sau va construi case din lego. Un băieţel va prefera uneori să folosească rujul mamei pentru a-şi colora buzele, aşa ca mama lui, şi va găsi mare plăcere în asta dacă, desigur, mama însăşi nu va fi prea contrariată de acest comportament. Fetiţa va căuta uneori jocuri în care să fie „băieţoasă” şi îşi va împlini această dorinţă în mod natural şi cu mare satisfacţie. Aceasta este normalitatea. Este normalitatea copilului lăsat să fie copil.
Al doilea adevăr fundamental în construirea identităţii de gen şi a celei sexuale este dat de proiecţiile inconştiente ale părintelui asupra copilului şi, în general, de toate mecanismele inconştiente implicate în interacţiunea părinte-copil. Argumentul că libertatea de alegere a copilului în privinţa hainelor, a jucăriilor şi a activităţilor sale va dicta identitatea sa sexuală este unul care încearcă să nege existenţa proiecţiilor inconştiente ale părintelui asupra copilului său. Dacă vom lăsa copilul să aleagă, înseamnă că el e liber, deci noi nu mai proiectăm asupra lui. În realitate însă, fiecare părinte proiectează asupra copilui său şi o face inconştient. Şi nu e nimic nociv în asta, atâta vreme cât proiecţiile asupra copilului nu sunt foarte rigide. Fiecare părinte onest cu sine însuşi recunoaşte că a proiectat asupra copilului său propriile aspiraţii, propriile dorinţe sau neîmpliniri. Că acel copil a avut în mintea părinţilor săi, încă din momentul concepţiei sale, un traseu deja stabilit, chiar dacă era unul mai flexibil sau mai rigid.
Să ne amintim de exemplul în care o proaspătă mămică îşi îmbracă băieţelul în rochiţă. Ne putem gândi că această femeie şi-a dorit o fetiţă şi că gestul ei are legătură cu această dorinţă. Cum se va reflecta această dorinţă a mamei în identitatea sexuală a fiului ei la vârstă adultă? Încă nu ştim, însă cu siguranţă ea va avea greutate. Sau ne putem gândi că o femeie care aparent îşi lasă copilul liber să aleagă o jucărie, acesta va alege în funcţie de proiecţia pe care mama a făcut-o deja asupra lui. Cu cât proiecţia va fi mai rigidă, deci mai inconştientă, cu atât copilul se va supune ei mai abitir. Se va supune pentru simplul motiv că însăşi existenţa şi supravieţuirea lui depind de adultul semnificativ de lângă el. Copilul, mai ales copilul mic, nu are capacitatea şi nici dezvoltarea psihică pentru a se opune proiecţiilor persoanelor de care depinde. Iar dacă, graţie unui impuls sănătos, va încerca să se opună, vor fi alte costuri dureroase pentru el.
Citiţi şi Copilul imaginar: când conflictele inconştiente ale părinţilor umbresc destinul copilului
Dacă ne gândim din nou la scena în care copilului i se dă libertatea să aleagă ce jucărie doreşte, putem şti acum că, de fapt, alegerea lui va ţine cont de proiecţiile şi aşteptările părintelui asupra sa. În loc să gândim că a-i oferi fetiţei o sabie cu care să salveze lumea e un semn de progres şi de egalitate de gen, ar trebui sa reflectăm asupra intenţiilor inconştiente ale adultului care proiectează în fată o astfel de aşteptare. Poate că în acea mamă nu a fost elaborat suficient propriul complex de masculinitate şi poate că o mandatează pe fiica ei sa preia această luptă. Nu e nimic anormal în a-i oferi unei fetiţe o sabie, însă, cu cât această dorinţă devine mai vocală, mai insistentă, ne putem gândi că este vorba, de fapt, despre un conflict inconştient cu privire la caracterul masculin sau feminin dintr-un părinte pe care îl dă, mai departe, copilului său. Mai mult decât atât, nu are rost să ne minţim cu faptul că un copil de 4 ani va fi capabil să aleagă singur dacă e fetiţă sau băiat. O astfel de cerere a adultului asupra copilului va avea efecte patologice asupra celui din urmă şi poate duce la stări confuzionale şi chiar delir.
În concluzie, ne putem întreba ce a devenit atât de periculos şi de temut în intenţia firească, naturală a unui părinte de a-şi numi fata fată şi băiatul băiat? De unde dorinţa imperioasă de a spori responsabilitatea şi omnipotenţa copilului sub falsa aparenţă a libertăţii acestuia? De ce există adulţi care se tem atât de mult de inconştientul lor şi de ceea ce le-ar putea transmite inconştient copiilor lor încât încearcă să controleze totul? Ce răni profunde se ascund în comportamentul unor femei care îşi castrează simbolic băieţelul? Sau într-un tată care îşi abuzează propria fiică? Ce conflicte inconştiente legate de propria identitate sexuală a adultului îl fac să se simtă înfricoşat la gândul identităţii sexuale a copilului său? Acestea sunt întrebările ale căror răspunsuri ar trebui să le căutăm în fiecare dintre noi. Dar, trebuie să recunoaştem, aceste întrebări sunt mult mai incomode şi necesită mult mai multă autoreflecţie decât cele referitoare la culoarea hainelor copilului sau la alegerea jucăriilor lui. Să ne amintim, în final, de o vorbă înţeleaptă care se potriveşte mănuşă în acest context: nu haina face pe om!
